Vi s-a întâmplat în copilărie să nu vă placă un fel de mâncare și apoi să-l detestați toată viața? Mie da, și aș putea să dau câteva exemple relevante de rețete pe care nu le vreau materializate pe masa mea, cum ar fi spre exemplu mâncarea de castraveți, mâncarea de gutui sau orezul cu prune uscate, despre care toată lumea îmi spunea că este grozav de bun la gust și hrănitor.

Cam așa a fost și cu cărțile. Foarte greu m-am urnit la maturitate să iau din bibliotecă o carte care mi-a displăcut în tinerețe. De ce? Probabil din cauza acelei combinații fatale pentru o operă literară, anume aceea de a fi impusă de o autoritate (rectae proful de română) și de a-mi fi băgată pe gât drept o capodoperă.

elefant.ro

Cu greu am asimilat chestia asta când a venit vorba, spre exemplu, de cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin sau Ioan Neculce, al cărui monumental tom „O samă de cuvinte”, îl parodiam impenitent numindu-l „O zamă de cuvinte”. Nu am înțeles niciodată (mi-au rămas și în ziua de azi destule prejudecăți în privința asta – le numesc „prejudecărți”) de ce aceste letopisețe n-au fost evacuate din literatură și transferate în zona care li se potrivește ceva mai bine, adică istoria. Nu sunt, în fond, „cronici” despre viețile boierilor și despre domniile vremelnice ale voievozilor? Cu ce a greșit un biet licean ca să suporte un limbaj aproape ilizibil precum O samă de cuvinte ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopiseții nu sînt scrise”? Doar pentru faptul că, ulterior, scriitorii noștri s-au inspirat din acele fapte? Mi se pare irelevant.

Același lucru l-am simțit și când a venit vorba de Dimitrie Cantemir, deși bravul domnitor și-a mai spălat întru câtva păcatele cu Istoria ieroglifică, cu toate că și aici am avut probleme majore cu privire la limbaj. Mi se părea că, din moment ce ai nevoie de un mic dicționar ca să citești un autor considerat român, înseamnă că există o problemă. Nu prea dădeam doi bani (din neștiință) pe principiul evoluției unei limbi (fiindcă nu-l citisem pe Shakespeare, bunăoară) și nu înțelegeam unde există acel „pitoresc” care-mi era servit drept sos textual întru buna înțelegere a modalităților de expresie ale cărturarului.

Au mai fost, desigur, și cărțoaiele ideologizante (precum exasperantul Moromeții 2, pe care unii colegi îl vedeau mult mai bun decât prima parte, ceea ce mi se părea o aberație) care-mi scoteau nervii din țâțâni. „Păsările” lui Ivasiuc ar trebui să fie un exemplu de psihoză politico-intelectualizantă, dacă o pot numi așa. În cazul lui Zaharia Stancu (n-am crezut nicio clipă în scena cu botnițele) și al cloroticului său personaj Darie („Să nu uiți, Darie!”), sosul textual a fost dres cu o tonă de zahăr liric și a fost pus peste un fel de mâncare de gutui diegetică absolut nedigerabilă.

[image_with_animation image_url=”1911″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

S-ar putea să fi fost nedrept cu volume precum Baltagul sau Țiganiada, dar când ar trebui să fii rebel sau nihilist dacă nu în adolescență? Le-am respins pe principiul ghiftuirii, fiindcă eram sătul de epopei și de interpretări prozastice la Miorița. În general, dacă nu erai un tocilar negai cam 90% din tot ce profesorii de literatură încercau să-ți îndese în creierul care avea nevoie de foarte mult claritine pentru a nu face și mai multe alergii literare. Nu mai vorbesc de poezie! Programa școlară m-a făcut să urăsc poezia. Îmi amintesc că aveam un trimestru întreg în care trebuia să-i studiem pe Păunescu, Horvath Imre, Nichita cu „Un pământ numit România”, Sorescu cu bulversantul „Eminescu n-a existat” (i-aș fi preferat volumele din La Lilieci), asta ca să nu mai spun despre Nina Cassian, Andrițoiu, Otilia Cazimir și așa mai departe. Noroc că erau de neocolit Blaga, Bacovia și Ion Barbu (deși în cazul lui aș fi preferat alte producții decât universalul Riga Crypto și lapona Enigel).

În fine, judecați lista de mai jos după propria măsură, dar țineți cont de un lucru: la sfârșitul anilor `70 și începutul anilor `80 aproape totul era propagandă. Iar în zona asta literatura avea un cuvânt greu de spus.

Păsările – Alexandru Ivasiuc
Moromeții 2 – Marin Preda
Letopisețul Țării Moldovei – Grigore Ureche
Letopisețul Țării Moldovei – Miron Costin
Descriptio Moldaviae – Dimitrie Cantemir
Ciocoii vechi și noi – Nicolae Filimon
Șoseaua Nordului – Eugen Barbu
Țiganiada – Ion Budai-Deleanu
Baltagul – Mihail Sadoveanu
Desculț – Zaharia Stancu

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment