Scriind în materialul de ieri despre Constantin Noica, am pomenit la un moment dat de Jurnalul de la Păltiniș, bestseller-ul anilor `80 care ajunsese să fie vândut pe sub mână și despre care, de la un moment dat, se vorbea mai mult în șoaptă. N-am apucat să citesc la timp această carte extraordinară „de tinerețe” a lui Gabriel Liiceanu. Am făcut-o mult mai târziu și, de atunci, i-am așteptat cu înfrigurare noile apariții editoriale (așa cum o fac și acum, nerăbdător să am în mână volumul care se va lansa la Gaudeamus). Dintr-una-ntr-alta, tot răscolind prin memorie și încercând să pun cap la cap gândurile împrăștiate și confuze ale dimineții, mi-am amintit de Întâlnire cu un necunoscut, cartea pe care am recitit-o, cred, de cele mai multe ori dintre toate cele semnate de Gabriel Liiceanu.
Sunt convins că nu toată lumea îl agreează pe Gabriel Liiceanu. Într-un fel este bine așa, fiindcă n-ar fi deloc firesc ca toți să îmbrăcăm „uniforma” raționamentelor cunoscutului filozof și scriitor și să-i îmbrățișăm necondiționat produsele excogitărilor. Pe de altă parte, sunt bucuros că mă aflu în clubul admiratorilor săi. Cărțile scrise de Gabriel Liiceanu sunt, cel puțin pentru mine, adevărate delectări intelectuale. Stilul, retorica, autoironiile, modalitățile de expresie, citatele atent alese, trimiterile la diverse opere filozofice și literare sau atitudinea profesorală, deloc plictisitoare, m-au făcut întotdeauna să mă simt, citindu-i cărțile, ca un student aflat în sala de curs a domniei sale. Chiar dacă vârsta nu mai este una propice studenției (deși se spune că niciodată nu e târziu pentru așa ceva) dacă ar fi să aleg o facultate pentru a-mi completa studiile aceea ar fi, fără îndoială, cea la care predă dl. Gabriel Liiceanu.
Sigur, titlul acestui material este oarecum nedrept, cel puțin față de alte volume ale lui Gabriel Liiceanu. Există multe pasaje care pot fi citate și care pot fi considerate „mai frumoase” decât cele de mai jos. Am ales însă Întâlnire cu un necunoscut și datorită faptului că este considerată cea mai „cioraniană” carte a lui Gabriel Liiceanu. Gândurile scrise aici sunt atât de vii și de universal valabile încât am făcut alegerea fără ezitare. Dacă nu vi se vor părea relevante cele culese de mine, atunci vă sfătuiesc să o citiți. Indiferent dacă îl agreați sau nu pe Gabriel Liiceanu, cartea asta este imposibil să vă displacă.
„Totul este o scormonire după ceva pierdut, în fond după ce este – sau va deveni în curând – necunoscutul din noi, totul este acest «din când în când» în care trăim cu iluzia că am putea izola o adiere.”
„Masivitatea eului meu este atât de apăsătoare (astrologic vorbind sunt greu, am o dominantă de pământ), încât n-am reușit niciodată să-mi sparg eul în fărâmele din care se naște literatura, să ajung la schizofrenia necesară producerii personajelor literare. Aș da trei jurnale pe un roman, adică pe fericirea de a înceta, o vreme măcar, să spun «eu».”
„Orice autor de jurnal are ceva din aerul preocupat al unui câine care se dedică sistematic ciolanului pe care l-a primit. Numai că ceea ce roadem noi până la epuizare, ceea ce am «primit», este propriul nostru eu.”
„Inteligența începe, desigur, de la un anumit grad de suspiciune în privința prostiei proprii. Se împlinește, totuși, cu un anumit grad de luciditate în privința prostiei celorlalți.”
„O pagină care «ți-a ieșit» mai întâi te uimește, apoi te sperie și te face să scrii prost în continuare, ca și cum ai vrea să-ți dovedești că nu tu ai fost autorul ei și că ea ți-a ieșit bine absolut din întâmplare.”
„Câtă singurătate de primă instanță este în paginile acestei cărți! Dar în pasul al doilea e una jucată, de vreme ce ușa către ea e în permanență deschisă. Orice jurnal, dat la tipar, sfârșește în paradoxul unei singurătăți devenite publice.”
„Când scriu în acest jurnal mă strecor în spatele stărilor și gândurilor mele. Nu sunt decât insul din umbră care trage sforile. Mă amuz, punându-mi viața în scenă pentru alții, invitându-i la teatrul meu de păpuși.”
„O populație care e rodul unui sistem educativ catastrofal nu poate crește copii. Ar trebui introdus urgent un «permis pentru creșterea copiilor», pentru a împiedica accesul tuturor imbecililor la gestionarea unei vieți.”
„Scriind, nu fac decât să-i ajut pe ceilalți să afle cât de nefericiți ar trebui să fie, dacă ar afla cât de nefericiți sunt. Această conștiință a nefericirii este pecetea nobleței noastre de muritori.”
„Dușmanii «operei tale» se recoltează de obicei dintre persoanele din preajmă. Primejdia vine de la cei mai apropiați, de la cei care «nu-ți vor decât binele», dar așa cum îl înțeleg ei și care, până la urmă, este binele lor. Cu ei te lupți, pe ei trebuie să-i învingi, în permanență, într-un fel sau altul.”
Bibliografie selectivă:
Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Humanitas, 2010
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/