Mi-a plăcut dintotdeauna teatrul. Arta dramatică (scrierea ei, mai exact) a fost până acum pentru mine fructul interzis. Aș fi vrut, măcar pentru amuzament, să scriu o piesă, am și încercat de altfel, dar n-am reușit niciodată să duc la capăt un astfel de proiect.

Ca și în cazul prozei scurte, îți trebuie ceva special ca să poți scrie teatru. Or, recunosc umil că mie îmi cam lipsește acel ingredient esențial pentru crearea unei opere dramatice. Schițele pe care le-am făcut cândva vor rămâne pentru totdeauna ascunse undeva printre hârtiile mele, departe de ochii lumii.

Asta însă nu m-a împiedicat să citesc sau să merg, ocazional, la o sală de teatru pentru a vedea o piesă. Am citit cu o anume fervoare, într-o perioadă, autori români sau străini, celebri pentru piesele lor. Unii m-au impresionat, alții nu. Ideea de bază însă rămâne aceea că, după experiența asta, am ieșit îmbogățit. Nu material, cum sugerează titlul, ci spiritual, așa cum de altfel cred că ați și bănuit.

Camil Petrescu (poza de aici)

Sigur, ar trebui să mă trimit singur la colț pe coji de nucă fiindcă din această listă vor lipsi nume fără de care teatrul n-ar mai fi ceea ce este în ziua de azi (cum sunt Shakespeare, Henrik Ibsen, Bulgakov, Jean Giraudoux, Albert Camus, Oscar Wilde, Jean Cocteau, Max Frisch, Gogol, Pușkin etc.) însă, așa cum am mai spus, e greu să faci față unei anumite subiectivități. Sper să nu mă judecați prea aspru și să-mi spuneți, la rândul vostru, care vă sunt opțiunile.

Iată câteva dintre piesele de care am fost atras cel mai mult de-a lungul timpului și pe care le-aș reciti (sau revedea pe o scenă) oricând:

„Rinocerii”, de Eugen Ionescu

Nu-mi vine să cred că piesa asta e deja considerată una clasică, fiindcă e atât de actuală și aplicabilă universal încât ai senzația că e scrisă deunăzi. Monologul din final al omniprezentului Bérenger, care începe, în plin proces de „rinocerizare”, cu constatarea că „Nu e ceva chiar atât de urât un om”, mi se pare de neuitat.

„Jocul ielelor”, de Camil Petrescu

Aici chiar am ales cu sufletul. Ca și în cazul lui Eugen Ionescu, l-am citit pe Camil Petrescu în liceu, când eram un tip prostuț și ușor impresionabil, cam ca personajul Gelu Ruscanu. Dialogul tensionat dintre Gelu și Sinești din actul al III-lea este, cred, unul dintre cele mai bune din dramaturgia română.

Samuel Beckett (poza de aici)

„Așteptându-l pe Godot”, de Samuel Beckett

În această piesă, Beckett a forțat limitele absurdului punând în scenă o combinație de comedie și tragism cu ajutorul a două personaje, Vladimir și Estragon, absolut banale, doi vagabonzi prinși într-un dialog nu de puține ori hilar, dar cu un substrat plin de tragism. „Aventura” celor doi este una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit în forma asta. Mi-ar fi plăcut să-i văd în cele două roluri pe Ian McKellen și pe Patrick Stewart.

„Unchiul Vanea”, de Cehov

Vorbim, induscutabil, despre o piesă clasică. Forța ei vine, în opinia mea, tot din aparenta banalitate a acestor „scene din viața la țară”. Pe lângă Voinițki (Unchiul Vanea) și Sonia este un personaj memorabil.

„Cu ușile închise”, de Jean-Paul Sartre

Sigur că aici am oscilat mult, fiindcă am fost tentat să aleg când „Sechestrații din Altona”, când „Diavolul și bunul Dumnezeu”. A rămas „Cu ușile închise” probabil datorită celebrei replici a lui Garcin din final: „L`enfer c`est les autres!”

„Șase personaje în căutarea unui autor”, de Luigi Pirandello

Este o piesă pe care am citit-o la maturitate. Mi s-a părut una dintre cele mai grele și mai bizare dramatizări din tot ce am citit până acum. O lume absurdă, complet răsturnată, probabil foarte dificil de regizat și de pus în scenă. Cum altfel ar putea fi o reprezentație care se bazează pe un scenariu care „nu are nici acte, nici scene”?

„Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O`Neill

Am văzut-o reprezentată la Teatrul Bulandra cu mulți ani în urmă. Drama familiei Tyrone este una despre care autorul spune că „este o veche durere, scrisă cu lacrimi și sânge”. Sigur, ar fi fost și varianta de a alege „Luna pentru cei dezmoșteniți”, o altă piesă de forță a lui O`Neill, însă și aici ceva a făcut diferența. Vă las pe voi să descoperiți ce.

Marlon Brando (poza de aici)

„Un tramvai numit dorință”, de Tennessee Williams

Sigur că celebra ecranizare în care au jucat Vivien Leigh (în rolul Blanche Dubois) și Marlon Brando – magnific! – (în rolul Stanley Kowalski) ar trebui să atârne foarte mult în luarea unei decizii. Totuși, chiar dacă uneori actorii fac personajele să devină memorabile (așa cum a fost și Paul Newman în „Pisica pe acoperișul fierbinte”), aici parcă nu e cazul, chiar dacă vorbim de doi monștri sacri ai cinematografiei americane. E o piesă pe care, chiar dacă o citești doar în liniștea camerei tale, departe de sala de cinematograf sau de teatru, îți rămâne imprimată în memorie. De-asta mi-am și propus să o recitesc curând.

„Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller

Drama în care Willy Loman (personaj interpretat magistral de Dustin Hoffman în ecranizarea din 1985, în care joacă alături de John Malkovich), comis-voiajorul ajuns la bătrânețe, concediat și confruntat cu dileme irezolvabile, i-a adus lui Arthur Miller prețiosul Pulitzer Price. E o piesă de neratat.  

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee

O noapte de pomină, petrecută într-o casă „din incinta unui mic colegiu american” din New England. Cele două cupluri, Martha – George & Honey – Nick, își exhibă, în cele câteva ore nocturne petrecute împreună „mentalitatea și dramele lăuntrice”. A existat o nu mai puțin celebră ecranizare a piesei, în 1966, aceasta avându-i în prim-plan pe Elizabeth Taylor și Richard Burton, cei doi fiind și în realitate împreună. Este, cu siguranță, o piesă „must-read”. 

Foto credit Eugen Ionescu: https://www.cotidianul.ro/eugen-ionescu-testament/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment