Am o fire timidă, n-am ce să fac, asta mi-e nația, vorba unui amic șantierist. Acesta este motivul pentru care am ezitat să-i arăt dlui Gabriel Liiceanu ediția din 1975 a volumului „Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii”, apărută la Editura Univers, cu un cuvânt înainte de Petru Creția.

Aseară eram la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la aniversarea de 15 ani a Editurii Humanitas Fiction, unde dl. Liiceanu a vorbit frumos, destins (și distins) și cu mult umor. Îmi spuneam că ar fi ocazie bună să scot din sacoșă cartea și, la nevoie, chiar să i-o dăruiesc. Motivul e unul simplu: pe pagina de gardă se află autograful domniei sale.
Mi-ar fi plăcut să-i văd reacția de surprindere (plăcută, neplăcută, n-am de unde să știu) la vederea propriului scris de acum 47 de ani. Și mai ales la constatarea că acela căruia i-a fost dedicat acest autograf nu se mai află, din motive obiective sau nu, în posesia cărții.
Dar iată și conținutul autografului:
„Lui Stelică, dragului de el, cu afecțiune ultimă, această fenomenologie lirică, terapie fictivă a tuturor pozitivismelor indemne.
Gabi, 4 decembrie 1975”
Nu știu cine este Stelică, însă mi-ar plăcea să aflu și mă rog la Dumnezeu să mai fie printre noi după atâta amar de vreme. Judecând după enunț, presupun că este (sau a fost) un prieten al dlui Liiceanu. Poate o să aflu, deși sunt șanse puține ca acest articol să ajungă la autorul autografului. Aseară, din cauza timidității – dl Liiceanu era înconjurat de multă lume – nu am reușit.
Altminteri, mă bucur că am volumul în bibliotecă și că angajaților de la Anticariat Unu le-a scăpat acest autograf, fiindcă altfel ar fi avut cu totul alt preț pe care, sunt sigur, nu mi l-aș fi permis.
