Mă chinuiesc de vreo câteva zile să scriu articolul ăsta și nu-mi iese. Nu am nicio idee, căldura mi-a lichefiat creierul, parcă am uitat efectiv să scriu, să pun adică laolaltă câteva fraze și să dau textului o logică oarecare. Întrucât canicula nu se va da plecată nici în zilele următoare, mi-am amintit că, în perioade ca astea, un jurnalist echilibrat apelează la citate. Dar și citatele astea trebuie să le iei de undeva, mai ales când e vorba despre un subiect complex precum cel de față.
În consecință, ca să ajung să spun câteva cuvinte despre cartea lui Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul (Editura Polirom, 2022, colecția „Biografii romanțate”), mi-am amintit că am în bibliotecă un volum vechi de publicistică semnat de Gheorghe Tomozei, Plantația de fluturi (Editura Cartea Românească, 1988). E o carte primită cadou de la un bun prieten pe 28 iulie 1990. Nu mai știu cu ce ocazie, însă ceea ce-mi amintesc foarte limpede este că am citit-o cu un fel de furie retrospectivă și insațiabilă nevoie de a ști cât mai multe despre viața lui Nichita Stănescu. Aveam 27 de ani și încă eram îndrăgostit de poezia lui. Noile vremuri pe care le trăiam nu aduseseră perniciosul fenomen al dezvrăjirii, al dezicerii de așa-zisele păcate ale tinereții.
Multe am citit despre viața lui Nichita. Nu știu dacă sunt toate adevărate, fiindcă numeroase fapte din acei ani au fost povestite ulterior de apropiați ai poetului. Unul dintre aceștia este Ștefan Agopian, care a publicat în 2013 la Editura Polirom volumul Scriitor în comunism (niște amintiri). Cartea e captivantă, rememorările sunt fruste, ca un exercițiu diaristic de recuperare a tinereții. Sigur că din paginile cărții nu lipsesc amintirile despre Nichita, care îi spunea lui Tomozei Prințul Tom, „ca să mai atenueze faptul că prietenul lui era copil din flori”, explică Agopian.
Urmează o poveste foarte plastic scrisă de autorul lui Tache de catifea, despre felul în care Tomozei îi vânduse lui Nichita o statuetă de bronz falsă cu suma de 15.000 de lei. „L-am rugat să ceară banii înapoi, că-i dau eu una la fel, gratis. «Lasă, bre», a zis el, «că Tom avea nevoie de bani ca să plătească un chiuretaj, nu pot să-i cer banii înapoi, c-am pățit-o și eu de câteva ori și știu cum este»”, i-ar fi explicat Nichita lui Agopian.
Iar în momentul ăsta am realizat că, decât să fac un articol plin cu evocări împănate de dulcege aduceri aminte, mai bine aș recurge la astfel de episoade, care sunt mult mai terre-à-terre și ne arată că, dincolo de statura angelică atribuită lui Nichita, poetul a fost în fond un om obișnuit, cu metehnele, bunele și proastele dispoziții, enervările și entuziasmele specifice oricărei ființe umane.
Am citit de nenumărate ori articolul de la pagina 171 din Plantația de fluturi, «Respir! Respir!», ultimele cuvinte atribuite lui Nichita Stănescu în dimineața zilei de 13 decembrie 1983, emoționându-mă până la lacrimi de fiecare dată din 1990 până în prezent. Sau cealaltă replică: „Mai bine mi-ai da tinerețea dumitale, doctore!”, pa care Nichita a rostit-o în camera de gardă după ce medicul i-a spus „Vă vom da sânge, domnule Nichita…”
De fapt toate astea se întâmplau noaptea la ora două, deja marți și 13 și 1983. Marți 13, obsesia mea de atunci, cele trei ceasuri rele, ziua în care trebuie să fiu prudent, fiindcă se poate întâmpla ceva rău. Acel ceva rău de atunci – care nu se putea întâmpla decât într-o zi (noapte) de marți 13 – a fost moartea poetului. Cu ani în urmă, Nichita Stănescu mă făcuse să privesc poezia cu alți ochi. El a creat ruptura față de trecut, dar și lipitura necesară cu viitorul.
„Moartea?
Moartea…
Atât de repede? Așa? Astfel? S-a făcut totul spre a fi salvat? Nu știu.”
Asta scrie Gheorghe Tomozei în articol. Întrebarea asta m-a frământat ani la rând, odată cu o altă întrebare: ce făceam când murea Nichita? Un simplu detaliu autobiografic, aproape uitat: la sfâșitul lui noiembrie mă liberasem din armată. Eram abrutizat, poezia nu mai exista în mine sau, dacă mai exista, era ascunsă foarte bine. Nu-mi păsa de nimic, voiam doar să recuperez timpul pierdut, un an și opt luni de încarcerare cauzată de vina de a mă fi născut bărbat. Un bărbat încă adolescent, căruia forțe de neînțeles i-au pus în brațe un AKM și l-au obligat să-și apere imaginar țara.
Cu poezia extirpată din forul meu intim am trecut peste zilele alea, cu zvonurile despre moartea lui Nichita și cu iarna aia cenușie, prăfoasă și înghețată, cu nonșalanța unei tinereți deja ratate. Știam că timpul va trece fulgerător și că zilele alea erau decisive pentru felul în care voi vedea lumea. Și au fost, într-un fel, deși îmi amintesc vag despre beții nărăvașe, despre nopți pierdute, despre prieteni și prietenii despre care nu mai știu nimic.
Iar acum îmi pică în mâini această carte a lui Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, și constat înspăimântat că am depășit cu aproape zece ani vârsta lui Nichita din acea noapte de marți 13 a anului 1983. Și văd în paginile acestei cărți nu o „biografie romanțată”, ci tunelul oranj prin care eu însumi am trecut de atunci. L-am redescoperit pe Nichita așa cum ar fi trebuit (și aș fi putut) să-l cunosc dacă m-aș fi încumetat să merg la apartamentul lui din Piața Amzei. Am fost acolo, decenii mai târziu, dar nu l-am găsit, așa cum n-am mai găsit nici copacul Gică, tăiat la ordinul unui funcționar zelos. Am găsit doar o placă memorială cu figura poetului în efigie. Nu l-am recunoscut, așa cum nu-l recunoscusem nici pe Camil Petrescu în efigia de bronz de pe fațada casei lui din Dorobanți.
Povestea scrisă de Bogdan Crețu m-a emoționat. Atât pot să spun despre cartea asta. E o carte care mi-a adus aminte de mine însumi și de ceea ce ar fi putut să fie dacă prin 1979-1980-1981, când citeam cu fervoare poezia lui Nichita, m-aș fi dus la el acasă. Nu ca să-i citesc bietele mele texte adolescentine (de care sunt sigur că n-ar fi râs), nici ca să-i spun că-l idolatrizez (s-ar fi supărat pe mine, sunt sigur, și oricum n-aș fi făcut-o, fiindcă eram prea timid), ci ca să-i spun doar atât: bre Nichita, îmi pare bine să te cunosc!
Lucrul ăsta, adică întâlnirea asta, a avut de fapt loc. S-a întâmplat zilele astea, când am citit cartea lui Bogdan. L-am întâlnit pe Nichita și i-am spus să mă ierte că, în loc să merg la înmormântarea lui, m-am pierdut în beții nocturne cu prietenii. Și sunt convins că m-a înțeles și m-a iertat, fiindcă nu eram altceva decât un soldat lăsat la vatră. Un soldat care voia să redevină adolescent și să retrăiască sentimentul libertății. Și al poeziei regăsite cu ajutorul lui, al celui mai cunoscut soldat al poeziei din literatura română trecută, prezentă și viitoare.
Nu uitați să vă abonați la canalul nostru Youtube O Mie de Semne aici:
https://www.youtube.com/channel/UC91M_WEGP3Ud4HJDeD_nLIQ
Aveți acolo un buton care se numește JOIN, e simplu.
Pe urmă, poate vă aruncați privirea și aici: Sprijină proiectele noastre donând orice sumă aici: https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în Contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
