În romanul Kaulas (Editura Cartier, 2022) există două personaje construite după tipicul caracterelor întru câtva rebele, care se așază contra curentului și se opun tacit regimului neacceptând să-și pună în valoare decât la un nivel minim (de supraviețuire) abilitățile, talentele, inteligența. Unul este fratele lui Horia, așa-zisul J.R., iar celălalt este Daniel, cel care îl învață să cânte la chitară.
M-am inspirat din realitate când am creat aceste două personaje. Am avut de-a lungul vieții cel puțin cinci prieteni care, măcar parțial, li s-ar putea potrivi din punct de vedere caracterologic. De altfel, este inutil să spun că J.R. și Daniel împrumută câte puțin din filozofia lor de viață, care nu este una a abandonului, ci a ieșirii din rând, a delăsării voite în fața valului ideologizant de prostie și de trogloditism social.
Nu au fost niște ratați, așa cum eronat am lăsat probabl să se înțeleagă în roman. Sau, dacă ar fi să folosesc o explicație ceva mai apropiată de realitate, au fost niște ratați boemi, în sensul că n-au ajuns acolo unde ar fi meritat, ci s-au complăcut într-o situație călduță, cu minime responsabilități ierarhice, cu aplecare mai degrabă spre ale vieții. Niște hedoniști, vorba unui critic pe care-l ador.
Unul dintre ei a intrat cu media 10 la facultatea de matematică, pe care abandonat-o în primul an. Peste un timp, ca să-și demonstreze că nu și-a ieșit din mână, a dat din nou examen, la o altă facultate, și a intrat tot cu 10. La cursuri nu s-a dus niciodată.
Altul ar fi putut deveni cu ușurință istoric, asta dacă n-ar fi preferat o carieră militară. E singurul cu care mai păstrez legătura, îmi este cel mai bun prieten.
Doi dintre ei au murit relativ tineri, lăsând în urma lor regretul că nu și-au folosit inteligența pentru a face lucruri excepționale. Le-ar fi stat în putere.
În fine, cel de-al cincilea mi-a pus în mână cărți esențiale. Într-o realitate virtuală, ecourile discuțiilor noastre despre literatură din subsolurile tipografiei Universul probabil că se aud încă. Sau cel puțin așa mi-ar plăcea să cred.
Am cunoscut, de asemenea, doi tipi care cântau dumnezeiește la chitară. Nu făceau parte din vreo trupă sau așa ceva, probabil că nici n-ar fi fost posibil. Unul a studiat chitara spaniolă (îmi amintesc strădaniile lui spre a mă face să înțeleg diferențele dintre acorduri). Celălalt studiase chitara clasică și spunea, fără emfază, că dacă l-ar pune pe un folkist să reproducă câteva acorduri și-ar rupe degetele pe griff.
Ceea ce îi leagă într-un fel sau altul pe acești oameni este faptul că au avut, fiecare pe unde au muncit, șefi. Acești șefi aveau de partea lor atuul puterii, fie și la un nivel mic. Ariviști de profesie, troglodiți cu diplomă, le plăcea să dea ordine, cel mai adesea justificându-se prin faptul că și ei primeau ordine la rândul lor. Nu treceau aceste dispoziții prin filtrul inteligenței, fiindcă nu dețineau unul. Ca să parafrazez un poet optzecist, și-au dorit puterea cu orice preț. Îmi amintesc unele dintre expresiile lor preferate: Mie îmi place să fiu șef sau Am fost făcut să fiu șef.
Sigur că nu vreau să generalizez. Sunt convins că există oameni ajunși pe merit în posturi de conducere, care își fac treaba onorabil. Dacă ar fi să privesc însă tabloul general, mă tem că aceștia sunt foarte puțini. Iar cei care ar merita cu prisosință ori nu au abilitatea de a se descurca, ori suferă de acea lehamite de care au suferit și prietenii mei.
Nu vreau să muncesc pentru ăștia îmi spunea un bun prieten când îl întrebam de ce nu se angajează undeva, ca să aibă un venit sigur. El mi i-a pus în mână pe Thomas Mann, pe Tolstoi și pe Dostoievski.
Le sunt recunoscător acestor prieteni. Fără ei, formarea mea ar fi fost mult mai greoaie. Mă gândesc acum la mult prea vânturatul și în consecință erodatul termen elită. Nu știu prea bine cum se stabilesc ierarhiile și de unde sunt recrutate elitele, fie ele politice sau profesionale. Cert este că, dacă ar scormoni prin așa-zisele straturi joase ale societății, scouterii nevăzuți ai intelighenției politice ar găsi oameni remarcabili.
Scoși la lumină, ei ar putea face lucruri extraordinare. Lăsați acolo jos, pe considerentul că nu posedă suficientă șmecherie și că nu știu să se învârtească, aceștia se pierd cu timpul, devin blazați, cu voința erodată de nevoile immediate.
Eh, viața! zice tot poetul optzecist, și-l cred. Dar dacă ar fi altfel? Doar întreb.
