Prenumele bunicii mele era Mariea. Scris chiar așa, cu această ușoară deformare specific rurală. Probabil că notarului i-a sunat mai bine Mariea decât Maria, fiindcă auzise astfel pronunția străbunicului meu, iar ortografia fonetică era pentru el, cum s-ar spune, literă de lege. Oricum ar fi fost, bunica mea, care a fost și moașa satului, era cunoscută drept țața Mariea.
Știu că o să vă sune cordial lacriomogen, însă în semn de respect pentru cea care a fost țața Mariea și pentru dragostea pe care n-am încetat niciodată să i-o port, am evocat-o cât am putut de mult în romanul meu (aflat încă în lucru) Pastorala română. Măcar atât am putut face pentru memoria ei.
A murit în vara lui 1984. Nu mai fusesem pe la ea de ani buni. Trecusem prin armată și prin destule turbulențe, viața mi se schimbase destul de mult și încetasem de ceva vreme să fiu copilul sau adolescentul cu care era obișnuită. Devenisem bărbat (nu știu dacă adevărat), iar perioada aspră din armată îmi ștersese din registrul interior toate pasajele care includeau nostalgii ori emoții. Devenisem o mică brută insensibilă.
De ceva vreme mintea mea și ceea ce aș putea numi spiritul meu au început să lucreze într-un fel bizar laolaltă cu memoria. Îmi amintesc cu o extraordinară acuratețe întâmplări de acum mai bine de 40 de ani, în timp ce mă chinuiesc să-mi aduc aminte ce-am făcut ieri. Iar când retrăiesc verile petrecute la țară mă apucă o tristețe sfâșietoare. Nu înțeleg cum s-a putut destrăma totul, cum s-au dus atâtea lucruri bune în neant.
Am fost de mai multe ori în poiana din vale, de la biserică, unde se ținea praznicul de Sfânta Maria. Era sărbătoare mare și tot satul se strângea acolo în această zi. Femeile se ocupau cu rănduielile (după ce stătuseră toată noaptea ca să gătească felurile de mâncare și să pregătească ce se cuvenea), în timp ce bărbații lucrau la amenajarea mesei lungi, făcută din scânduri negeluite de stejar bătute în cuie de țărușii din salcâm înfipți în pământ.
În capul mesei stăteau întotdeauna preotul, primarul, câțiva gospodari mai de seamă din comunitate și, dacă era cazul, oaspeți. Nu o dată tata, pe care l-a chemat Marin, a stat alături de acești oameni. Plecat de multă vreme din sat, era totuși băiatul țaței Mariea și nu era primit ca un oaspete, ci mai degrabă ca un consătean. Oamenii îl respectau fiindcă își făcuse un rost în lumea mare și nu uitase niciodată de unde plecase.
Era un amestec amețitor de mirosuri. Mâncarea adusă pentru praznic, încălzită chiar acolo, pe loc, la pirostrii, te catapulta într-un paradis gastronomic. Cel mai mult însă rețin mirosul pâinii, al mămăligii și al ciorbei de varză. Sau poate combinația dintre cele trei, nu știu. Toată lumea făcea ciorbă de varză. Nu știu de ce, probabil era o legumă mai la îndemână (în majoritatea grădinilor existau parcele cu varză) ori era o tradiție. Mi-e greu să spun de ce.
Ciorba de varză a bunicii mirosea însă cel mai bine. Memoria mea de copil reține toate nuanțele olfactive, începând cu făcutul focului, mărunțitul verzei, pusul acesteia la fiert, aromele ierburilor cu care era dreasă, gustul roșiilor cu care era înroșită. Combinația asta era irezistibilă. Întrucât dimineața, când totul era pregătit, nu aveam timp să îmbuc decât o bucată de mămăligă rece cu brânză, până aproape de prânz, când se încheia tot ritualul praznicului, inclusiv sfințirea de câtre părinte a mâncărurilor și băuturilor pregătite, mi se făcea o foame teribilă.
În plus de asta, oamenii care se ocupau de servire le dădeau mesenilor înainte de masă câte un păhăruț de țuică. Beam și eu, mai pe furiș, fiindcă țața Mariea nu mă pierdea din ochi și mă privea mustrător dacă făceam abuz.
După țuică, ciorba de varză mi se părea cea mai bună mâncare din lume. Aromele de cimbru, de roșii abia culese din grădină, de ceapă culeasă din grădină, de pătrunjel ori leuștean sunt cele mai ispititoare nuanțe olfactive simțite de mine vreodată. Imaginați-vă că la toate astea se adăugau aburii țuicii și ai mămăligii calde, ai pâinilor scoase din țest și ai ierburilor din poiana bisericii.
Cum spuneam, toate astea s-au dus în neant. Sunt însă întâmplări indelebile, pe care memoria mea le scoate la suprafață parcă pentru a-mi pedepsi, într-un fel, nepăsarea de care am dat dovadă în acea primă jumătate a lui 1984, când aș mai fi prins-o în viață pe țața Mariea. Nimic n-ar fi fost mai consolator pentru mine decât să o văd încă o dată. Trăiesc de atunci cu speranța asta, pomenind-o în fiecare an în ziua de Sfânta Maria.
