Titlul pe care l-am ales pentru acest articol este preluat în întregime de la pagina 261 a romanului Ultimul an cu Ceaușescu, de Daniela Rațiu, apărut recent la Editura Litera în Biblioteca de Proză Contemporană, colecție coordonată de scriitoarea Doina Ruști. Am făcut această alegere deoarece pagina respectivă este una dintre cele mai emoționante din câte am citit în ultimii ani.

De altfel, tot ce scriu acum stă sub imperiul acestei emoții. Tocmai am terminat de citit cartea și, contrar obiceiului meu – recitesc o carte după ceva mai mult timp, uneori după ani de zile – aș vrea să o iau de la capăt. Să văd ce mi-a scăpat – dacă mi-a scăpat ceva – să-i retrăiesc dramatismul genuin, să mă simt asaltat iarăși de starea aia emoțională torențială pe care am experimentat-o în cele mai puțin de două zile în care am parcurs 283 de pagini ale unui roman electrizant.

De fapt, cred că mă contrazic singur. Nu este nicidecum un roman. Nu poate fi un roman. Este un film documentar. Un reportaj autentic, o relatare în direct de la fața locului. Este jurnalul unui an dramatic, trăit într-un oraș cenușiu ca întreaga Românie a acelor vremuri. Un oraș în care se simte fizic, acumulându-se zi de zi, o tensiune formidabilă. O tensiune care transformă treptat comunitatea într-un cazan sub presiune, la limita expoziei iminente.

Daniela Rațiu a reușit să reîntregească tabloul vivant al ultimului an cu Ceaușescu privind prin ochii unui copil. Nu lipsesc mirările ingenue, neliniștile existențiale, experiențele traumatizante ori timidele speranțe angajante, proiectate într-un viitor care da, includea și posibilitatea unei „avuții” compuse dintr-o pereche de adidași, o pereche de blugi, „vrafuri de ciocolată” și multă, multă carne sau, ca să citez, „bucăți mari de carne, hălci de carne ca la măcelărie, mușchi și cotlete zdravene de carne, pui congelați, uriași, conserve de carne, cârnați afumați”.

Ca unul care a trăit acele vremuri la o perioadă a maturității, trebuie să mărturisesc că, oricâtă literatură de acest fel am citit în ultimii 32 de ani – cu toate scăpările posibile – nu mi-e teamă să afirm că este una dintre cele mai emoționante cărți din perioada postdecembristă. Insist pe elementul „emoție” fiindcă, dacă scopul literaturii este să transmită această reacție afectivă, atunci cartea Danielei Rațiu a reușit pe deplin, cel puțin în cazul meu, să o facă.

M-am identificat total cu fiecare dintre personajele romanului. Am trăit la intensitate maximă toate întâmplările prin care acestea au trecut. Înaintând în carte, pagină cu pagină, parcă mi se derula prin fața ochilor propria viață. Statul la coadă în frig, răutatea și îndârjirea oamenilor, lipsa totală de empatie și de solidaritate atunci când venea vorba de mijloacele de supraviețuire și modalitatea de procurare a acestora – de la săpun la hârtie igienică, de la vată medicinală la medicamente, de la carne, lapte și ouă la dulciuri de toate felurile etc. – și, nu în ultimul rând, adversitatea celor care, pe diferite paliere, se manifestau ca „factori decizionali”, în fapt mici zbiri zeloși, proști, îngâmfați, vremelnic aflați pe poziții de „putere”, fie că lucrau în industria alimentară (teribilele vânzătoare de la alimentara!), la poștă, la vamă, la gară sau aiurea, funcționari insensibili, multiplicări infame și grotești ale dictatorului suprem, ființe care abuzau alte ființe pe considerentul că sunt ocupanți ai unei poziții mai mult sau mai puțin privilegiate – și aș putea continua cu fraza asta kilometrică, deși i-am pierdut sensul, dar o las așa fiindcă vreau să se vadă în ce fel am retrăit revolta surdă a acelor vremuri pe care unii, apărători impenitenți ai dictaturii, încă o regretă.

Așadar, toate aceste lucruri le-am regăsit în cartea Danielei. Parcă s-au întâmplat acum câteva ore, parcă acum am venit de la coada la carne cu un pachet însângerat după o așteptare de multe ore în frig, cu hainele pudrate de viscol, fiindcă zăpada de pe haine nu se topea când ajungeam în casă din cauza frigului perpetuu, a realității că, cel puțin iarna, România era un imens frigider, fie la exterior, fie la interior.

Am retrăit momentele când „se lua curentul” – și Drumul Taberei devenea un ecou teribil de fluierături – am revăzut cu ochii minții imaginea cu oameni cenușii la față, ca și hainele de pe ei, umblând bezmetici pe lângă „complexul comercial” în speranța că se va „băga marfă”, ceva, orice, nu conta, fiindcă totul era de trebuință, totul era deficitar, nu exista gospodărie, în 98% din cazuri, în care să se spună „avem de toate, nu ne mai trebuie nimic”.

Dacă aveam carne, nu aveam ulei. Dacă aveam roșii, nu aveam castraveți și ceapă. Dacă aveam zahăr, nu aveam ouă. Dacă aveam dero, nu aveam săpun. Dacă aveam teneși, nu aveam cizme. Dacă aveam ciorapi, nu aveam chiloți. Sau invers. Sau faceți voi toate combinațiile posibile.

Sigur că vor fi voci care vor spune: da` mai terminați dom`le cu povestea asta cu comunismul, gata, s-a terminat, e timpul să mergeți mai departe. Nu, nu s-a terminat. Comunismul nu a dispărut, o vedem bine, o simțim din nou pe pielea noastră, într-o vreme când recrudescența violenței, a propagandei, a dictaturii potențiale, a anihilării vocilor care vor să spună adevărul, a tendințelor naționaliste, a prostiei umane, până la urmă – fiindcă uităm mereu istoria recentă – este mai prezentă ca oricând.

De aceea nu sunt de acord cu ce spune Carmen Lidia Vidu în finalul prefeței, citez: „Aș vrea să îmbătrânesc într-o Românie normală, iar la final de viață să recitesc romanul Ultimul an cu Ceaușescu și să mi se pară totul o distopie bine scrisă”. Nu sunt de acord deoarece, în primul rând, romanul Danielei Rațiu nu poate fi nici acum, nici peste un milion de ani, o distopie. Este realitate cruntă, este o tăietură dureroasă de bisturiu, este o lovitură de ciocan peste degete.

Am îmbătrânit, din păcate, într-o România anormală. Sunt mai aproape de finalul vieții decât de începutul ei, așa că în încheierea acestei – nici nu știu cum s-o numesc, recenzie, cronică, pură constatare? – impresii de lectură (hai să-i zic așa, ca să nu fiu prețios!) nu pot spune decât un singur lucru: cartea Danielei Rațiu nu este altceva decât o mărturie despre un alt tip de holocaust. Și, pentru cei care se vor indigna când îmi vor citi verdictul, iată și explicația:

Holocaust: 3. [în prezent] Ucidere în masă din cauza unor motive politice

Asta a fost (și încă este) comunismul, inclusiv în România, o țară „ucisă în masă” din cauza unor motive politice. Revoltat, chiar închei acum reproducând rugăciunea mamei din finalul excepționalei cărți a Danielei: „Doamne, iartă-ne și păzește-ne! Ai milă de noi, Doamne!”

P.S. – și cu o întrebare retorică: cum, încă se mai găsește romanul Ultimul an cu Ceaușescu în librării? Asta demonstrează încă o dată ce fel de popor suntem și cât de repede putem să uităm.

În imagine: Piața Operei din Timișoara pe 20 decembrie 1989, poza de aici: https://debanat.ro/2017/12/timisoara-la-28-de-ani-de-la-revolutia-din-decembrie-1989-program_210932.html

Daniela Rațiu Jurnalistă cu studii de Drept, a intrat în peisajul literar cu poezie și proză. A publicat volumele de versuri Ciorap cu firul dus (2000), Staniol (2018) și Anestezia. Un singur poem (2022), romanele Ochelari de damă (2005) și In Vitro (2007) și volumul de teatru Măcelarul îi citea pe ruși (2016). Este coautoare a scenariului Pauker, aflat, în 2015, printre textele finaliste la concursul HBO de scenarii.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.