Sigur că-mi place cartea Lavinicăi Mitu, Bărbatul fără cap (Editura Polirom, 2022). Lavinica scrie bine, a deprins arta meșteșugului, știe ce face, e atentă la detalii, sondează adânc autoreferențialul, sparge cu pickhamere discrete piatra aluvionară a impreciziilor și rezumă cu acuratețe, în episoade convingătoare (21 la număr), esența a ceea ce cred (și crede și ea) că este viața, chiar și așa, luată la modul general, privită retrospectiv ori forată analitic.
Emoțiile au surse limpezi, credibile, care le fac autentice, ecourile acestora ajungând cu ușurință la receptor (cel puțin eu asta am simțit, nu știu cum stau alții cu astfel de sensibilități livrești). Prozele din Bărbatul fără cap sunt chiar așa, curate, și seamănă cu exercițiul tenace al unui școlar conștiincios care copiază „pe curat” tema pentru acasă. Iar când își dă seama că spionul Titivillus și-a băgat coada drăcească în text, transcrie tema încă o dată și încă o dată, până când ajunge la o acuratețe de cel puțin 99%.
Nu m-a interesat niciodată vârsta la care debutează un scriitor. Dacă scrie bine, atunci poate să o facă și la o sută de ani, nu asta e important, deși la noi există încă tot felul de competiții cu limită de vârstă. Lavinica a debutat editorial, așadar, la 42 de ani (sper să nu fi comis un gest nedelicat dezvăluind vârsta autoarei, însă la biografia din carte apare anul nașterii, 1980) și a făcut-o foarte bine, dacă e să mă iau după impresiile favorabile, majoritatea encomiastice, apărute în presa literară sau rostite direct, în timpul lansărilor.
Am participat și eu la două astfel de evenimente, la Bookfest și pe terasa librăriei Humanitas Kretzulescu, iar sentimentul predominant a fost acela că am de-a face cu o scriitoare foarte promițătoare, care a debutat de fapt în plină glorie, dacă pot să mă exprim așa, întrucât toate opiniile pre și post debut au fost, într-o proporție covârșitoare, pozitive. În acest context, mefient, cum sunt de felul meu, mi-am zis că voi citi cartea ceva mai încolo, când se va mai potoli febra encomioanelor.
Și am făcut-o, încă în lunga vară fierbinte, la temperatura moleșitoare din Biblioteca lui Gelu. E bine că am citit cartea acum, fiindcă lumea e cu gândul mai degrabă la vacanță și la istorii virale cu bame și praz și mai puțin cu tocănițe literare gustoase, aromitoare, apetisante. M-am pus eu contra valului, așadar, și mi-am zis, ca profesorul de română din liceu: ia să vedem noi ce ne-a pregătit pentru azi Lavinica Mitu.
Și am descoperit, cum spuneam, o proză transcrisă pe curat. Apa prozastică e limpede cristal, deși nu puține sunt relatările tulburi dintr-o copilărie turbulentă, ca a majoritatea celor care au prins (me included) vremurile de rahat în care tații o luau razna, iar mamele cărora le cădeau toate pe cap trebuiau să se transforme, dacă era cazul, în feline feroce, în femei tenace, gata să se ia de gât cu toți șmecherii dacă erau puse în poziția de a-și apăra puii.
Iar mama din cartea Lavinicăi Mitu face toate astea și adună toate sufragiile publicului, fiindcă e o femeie care-și apără tenace, cum spuneam, sărăcia (fiindcă toată lumea era atinsă de diferite niveluri de sărăcie pe vremea aia, bine, cu excepția a 1% din populație) și reușește, după eforturi epuizante și erodante moral, să răzbească într-o lume violentă și ostilă, în ciuda companiei irelevante a unui bărbat bețiv & afemeiat, și să-și crească cele două fete.
Cunosc lumea asta ca pe un cal breaz. Am trăit realitățile astea și le-am (re)simțit contondențele atât de acut, încât am avut senzația, alunecând pe apa crystal clear a narațiunii, că-mi retrăiesc propria copilărie. Copilărie de ale cărei amintiri sunt atât de sătul încât mi-aș fi dorit să rămână acolo, în abisul memoriei, să nu mai iasă în veci la suprafață. Am (re)descoperit o lume pe care o știam în toate detaliile ei. Nici măcar violențele (de limbaj sau fizice) nu m-au făcut să tresar. E ca și cum aș fi văzut un film a 20-a oară. Faci toate conexiunile atât de rapid încât ești în stare să repeți, ca Will Smith în I Am Legend când îl îngâna pe Shrek, toate replicile în timp real.
Iar în acest moment emoțiile induse de narațiune s-au autoanihilat. Au dispărut pur și simplu. Iar reacția pe care am avut-o a fost: dar de ce nu există niciun strop de fantezie în cartea asta, ca la Tatiana Țîbuleac, spre exemplu, sau ca în Pelinul negru al Ioanei Nicolaie?. De ce nu am niciun pic de sclipici narativ, o scânteie, o fantasmă ca în funigeii lui Cortázar sau ca în Fata de la marginea vieții ori Melancolia lui Mircea Cărtărescu? De ce autoarea nu apasă măcar ambreiajul emoționalo-autoreferențial din mecanismul ultrasensibil al prozelor lui Salinger?
Sigur, fiecare scriitor vrea să-și lase amprenta asupra scrisului său. E bine că Lavinica Mitu are această ambiție și o felicit pentru asta. Așa cum spuneam, mie, din postura de cititor oarecare, mi-a plăcut cartea asta, chiar dacă am avut sentimentul că văd același film a nu știu câta oară.
Nu vreau să joc rolul lui Gică contra (mă mai cheamă și Gheorghe, voila!, și nota bene, apropos de varietatea de prenume și de, să zic așa, originalitatea lor, mai există o Lavinucea, e drept, un titlu de carte de poezie ales de Lavinia Bălulescu, ușor de ghicit de ce), însă pentru atâtea opinii encomiastice m-aș fi așteptat cel puțin la un volum precum Alte glasuri, alte încăperi al lui Capote. Bine, el a debutat la 23 de ani și a avut un succes enorm în State.
Dar dacă Bărbatul fără cap e o carte menită să aibă succes în România (și are, fără îndoială), mă întreb de ce nu regăsesc aici măcar un pic din tandrețea, magia și lirismul (uite că am zis-o și pe-asta, dar am scuza că tot la fel scrie și în prefața la Alte glasuri, alte încăperi) din romanul lui Capote? Mă întreb fiindcă acolo era vorba tot de niște copii care trec prin întâmplări până la urmă la fel de banale. Doar mă întreb, nu vreau să ruinez entuziasmul nimănui și să dau cu bâta în balta encomioanelor.
Și trebuie să adaug că entuziasmul meu emoțional s-a rupt total pe la pagina 121, când am și scris textul ăsta, iar acum am revenit ca să zic că nu s-a schimbat nimic până la final, aș zice că dimpotrivă, temperatura emoțională a scăzut și mai mult, mai ales că volumul se încheie cu câteva pagini în care Lavinica Mitu ne explică de ce are prenumele Lavinica și ce prenume ar fi avut dacă era băiat.
Și pentru a nu insista, fiindcă textul ăsta s-a întins nepermis de mult și sunt sigur că va fi citit până la capăt doar de câțiva dintre voi, ceea ce e un lucru bun până la urmă, fiindcă nimeni nu preferă o recenzie dulce-amaruie, ci doar discursul critic
encomiastic, -ă, encomiastici, -ce, adj. Cu caracter laudativ, elogios. [Pr.:-mi-as-] – Din encomion.
encomion, encomioane, s.n. (Grecism înv.) Cuvântare de laudă, elogiu[Pr.: -mi-on] – Din ngr. enkomion.
deci mă opresc aici, gata. Aștept cu nerăbdare următoarea carte a Lavinicăi.
Nu uitați să vă abonați la canalul nostru Youtube O Mie de Semne aici:
https://www.youtube.com/channel/UC91M_WEGP3Ud4HJDeD_nLIQ
Aveți acolo un buton care se numește JOIN, e simplu.
Pe urmă, poate vă aruncați privirea și aici: Sprijină proiectele noastre donând orice sumă aici: https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în Contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
