O deținută supraviețuiește camerei de gazare și este salvată de un gardian-călău. Acesta îi ordonă lui Iașa, un kapo de baracă, să-i aducă o rochie. Până atunci, însă, pentru a-i acoperi goliciunea, gardianul îi oferă propria cămașă. „Cămașa lui Nessus! Cămașa lui Nessus!” exclamă îngrozită femeia, semn că teribilul episod prin care trecuse îi luase efectiv mințile.

E doar una dintre scenele semnificative ale acestui colaj tragic numit Sunt oare un călău? (Editura Polirom, 2022) în care Lilia Calancea a reușit o performanță scriitoricească demnă de reținut. Cu minime eforturi stilistice, cu notații diaristice lipsite de înflorituri și propensiuni calofile, dar cu un potențial emoțional fantastic. Este, practic, reușita perfectă. Nu vreau să-mi imaginez însă prin ce etape emoționale a trecut autoarea scriind această carte surprinzătoare și tributară în mare măsură stilului deja consacrat al celei mai bune literaturi care se scrie în Basarabia.

Mărturisesc că nu știam nimic despre Lilia Calancea. Aflu din nota biografică de pe clapeta primei coperte că e născută pe 13 septembrie 1977 la Strășeni, Republica Moldova. Sunt oare un călău? nu este prima ei carte, fiindcă până acum a mai publicat romanele Regina nopții (Pontos, 2014), Sub Constelația Lyrei (Arc, 2017) și volumul de schițe și povestiri Bocete de nuntă (Arc, 2019). Reiau toate aceste date aici deoarece poate nu sunt singurul în situația asta și pentru că sunt convins că merită să o cunoașteți mai bine, dacă nu ați făcut-o până acum, pe Lilia Calancea.

Citind Sunt oare un călău? mi-am dat seama că Holocaustul este un subiect inepuizabil în literatură. Nu se vor fi scris niciodată suficiente cărți inspirate de dramele trăite de cei care au trecut prin lagărele de exterminare naziste. Privind în jur, cred că nu risc nimic afirmând că ar trebui acum, mai mult ca oricând, să deschidem ochii încă o dată și să învățăm din aceste istorii. De ce? Iată un exemplu simplu, un dialog din carte între Lealka (veți vedea în roman cine este) și un profesor evreu de la Sorbona:

„Herr Professor, îl întreb, este omul lup pentru om?”
„Nu.”
„Este omul mai rău decât un lup pentru om?”
„Nu”, îmi răspunde iar profesorul.
„Atunci, ce este omul pentru om?”
„Om.”
„Corect!”, aprobă cu zâmbet de heruvim și-i trase un glonț în ceafă.

E un episod frisonant, scos parcă direct din iad. Și sunt multe în această carte care e scrisă nu cu îndemnul la retaliere, ci cu acela de a nu uita niciodată. Treblinka, transformată în prezent într-o „poiană acoperită cu flori”, a fost una dintre porțile de intrare în iad. Sau iadul însuși? Poate, dacă e să mă gândesc că nu o dată omul, acel om care ar trebui să fie „omul” pentru om, a spus nu o dată despre unele locuri că sunt „raiul pe pământ”. Or iadul, despre care credeam că se află undeva în miezul incandescent al adâncurilor telurice, a răbufnit nu o dată la suprafață.

„Pe cenușa de la Treblinka creșteau lanuri de lupin. În cele mai neașteptate culori. Paradisul terestru” citesc undeva în cartea Liliei Calancea. Și, cu toate că nu am fost acolo, nu mă îndoiesc că este așa. Dar cine are curajul să acopere iadul cu o imagine aproape idilică, de fapt cu forța naturii, care e capabilă să se refacă mereu, chiar și după cele mai mari dezastre. Oare nu sunt câmpurile de luptă, despre care am învățat la școală că s-au dat cele mai mari bătălii, acoperite azi cu flori? Ba da, sunt. Doar că există o diferență majoră între un câmp obișnuit cu flori și unul care poartă în marsupiul substraturilor sale, deși pe deasupra pare un paradis terestru, cenușa morților incinerați în cuptoarele de la Treblinka.

Cartea Liliei Calancea este tăioasă ca o katana. Simți cum te străpunge muchia fiecărei pagini și usturimea rănilor nevindecabile. Citești și nu-ți vine să crezi că, după asemenea orori, omul mai poate fi om pentru om. O vorbă spune că niciun animal de pe pământ nu-i poate provoca omului un mai mare rău decât îi poate provoca omul însuși. Privind înapoi în istorie raționamentul este complet justificat.

Iar dacă nici măcar eroul Heracles n-a scăpat de cămașa lui Nessus, atunci ar fi fost de presupus că nimeni n-ar putea să supraviețuiască acestei tunici unse cu sângele otrăvit al centaurului Nessus. Și totuși, în Sunt oare un călău? cineva reușește să o facă. Despre cine este vorba nu puteți afla decât dacă veți parcugre până la sfârșit această carte tulburătoare, tragică și, într-un final, de o delicatețe poetică proprie lui Celan.  

Nu uitați să vă abonați la canalul nostru Youtube O Mie de Semne aici:
https://www.youtube.com/channel/UC91M_WEGP3Ud4HJDeD_nLIQ
Aveți acolo un buton care se numește JOIN, e simplu.

Pe urmă, poate vă aruncați privirea și aici: Sprijină proiectele noastre donând orice sumă aici: https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în Contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.