Știu că sunt obosit atunci când încep să citesc o carte, ajung pe la pagina 50 și constat nu doar că n-am înțeles nimic, ci și că am uitat mare parte din ce am parcurs până la acel moment. Sigur, se poate întâmpla asta și dacă sunt odihnit, când cartea e proastă sau nu-mi stârnește deloc interesul, însă acum e ceva cu totul diferit. Așa că temporar nu mai citesc proză, ci poezie. Nu că poezia n-ar cere un efort de concentrare cel puțin egal (în multe cazuri chiar mai mare) decât cel angajat în cazul prozei. Doar că aici lucrurile stau un pic diferit.
De câțiva ani sunt adeptul fragmentării. Îmi place când se ivește un spațiu care-mi permite să-mi trag un pic sufletul. Pe vremuri înfulecam calupuri de text bloc de până la 150 de pagini aproape fără să respir. Nu mă deranja nici măcar lipsa dialogurilor, important era faptul că găseam ceva care-mi ținea atenția trează, care mă captiva, care-mi oferea substanță, care mă făcea un mic sclav al lecturii. Acum nu mai pot face asta.
Sunt momente – din ce în ce mai des, recunosc – când citesc și îmi dau seama că mintea nu mai înregistrează nimic. Adică dorința – și nevoia, până la urmă – de a citi există, însă ceva îmi distrage atenția la un moment dat, iar gândurile îmi zboară în paralel către altceva. De regulă îmi revin în minte scene foarte îndepărtate, fulgurații din copilărie, pe care le văd aievea în timp ce privirea îmi alunecă în continuare pe rândurile cărții. Citesc și visez în același timp.
De ce mi se întâmplă asta? Nu știu. Unii ar da vina pe vârstă, pe tendința firească spre ramolisment. Îmi amintesc în astfel de momente de mama unui foarte bun prieten. Aproape octogenară, aproape oarbă, cu semne din ce în ce mai clare de senilitate și de infantilism comportamental, citea cu o îndârjire care mă uimea. Prietenul meu îmi povestea că mai intra din când în când la ea în cameră ca să vadă dacă e totul în regulă și dacă are nevoie de ceva. O găsea mereu cu o carte într-o mână, cu ochelarii cu letile fund de sifon pe nas, plimbând o lupă pe deasupra paginii și citind concentrată, rând cu rând, cum făceam la școală când urmăream fiecare silabă cu degetul.
N-am aflat și nici nu voi afla vreodată ce se petrecea în mintea bietei femei. Cert este că a iubit cărțile până în ultima clipă a vieții ei. Găsesc în acest devotament un fel de medicament pentru stările mele de oboseală. N-ar trebui să mă mai plâng atâta. E penibil și demoralizant într-un fel să tot fac asta. Sigur, nu sunt deloc adeptul îndemnurilor motivaționale. Nu pot să citesc o carte cu sfaturi despre ce ar trebui să fac în situații de felul ăsta. N-am nervi pentru așa ceva, acolo chiar că m-aș pierde încă de la primele pagini. În altă parte e soluția.
Poate că poezia e cea care mă salvează de fiecare dată. Citesc un poem, două, trei, zece și pot să iau un moment de respiro oricând vreau. Citesc același poem de câteva ori fără să simt că sunt atins de bâta ramolismentului. Nu mă prefac că nu înțeleg poezia respectivă și nici nu vreau s-o învăț pe dinafară. Nu sunt chiar atât de masochist. Doar că este revigorant pentru memoria mea obosită să trăiesc plăcerea de a (re)descoperi un poem bun. Sau mai multe, nu mă supăr. Și nici nu sunt obligat să rețin numele personajelor, să-mi cuplez atenția la intrigă, să mențin încordat contactul cu desfășurarea evenimentelor.
Poezia îmi oferă fragmente de imagini aidoma celor care-mi revin în minte din când în când. De aceea probabil creierul meu nu mai scormonește după ele și nu le mai scoate la suprafață. Poezia îmi oferă substanță revigorantă și redă, măcar parțial, prospețime unei minți cu adevărat obosite. Așa că e momentul să nu mă mai lamentez. E atâta poezie în Biblioteca lui Gelu că dă pe dinafară. Înapoi, așadar, la Ion Caraion, Constant Tonegaru și la Dimitrie Stelaru, fiindcă Geo Dumitrescu așteaptă de ceva vreme să-l bag în seamă din nou.
