Ne-am lămurit cu poezia, așa că hai să vedem ce mai facem când vine vorba de celelalte lecturi, adică alea care ne umplu zilele sau chiar nopțile, fiindcă de la o vârstă unii nu prea mai pot să doarmă. A fost, așadar, Gaudeamus 2023, ne-am intersectat pe-acolo scriitori, iubitori de carte, prieteni, cunoștințe și așa mai departe, iar acum, că s-a încheiat, ne ducem zilele mai departe până în preajma sărbătorilor, când vom avea preocupări extraliterare, sarmale, cozonaci, brazi de Crăciun, revelion etc.
Sunt, firește, curios ce cărți v-ați luat de la târg, însă și mai curios sunt când vine vorba despre ce mai citiți. Asta pentru că și de aici îmi trag substanța viitoarelor lecturi, fiindcă am spus-o mereu, sunt atât de incult încât nu am auzit de autori celebri și foarte prizați în traducerile de la noi, cum ar fi, de exemplu, romanul Ceața asta fără noimă, de Enrique Vila-Matas, apărut recent la Editura Vellant în traducerea Lilianei Pleșa Iacob.
M-am întâlnit la Gaudeamus cu Dan Pleșa și l-am felicitat pentru tot ce face la Vellant (azi am văzut o postare a lui Ciprian Măceșaru cu câteva noutăți de la Vellant, O, Vellant, Vellant ferice! grăiește Ciprian pre limba Levantului), mai ales că uite, nici nu auzisem de Vila-Matas, m-a făcut curios tot o postare de pe Facebook, a lui T.O. Bobe, care e un maestru al recomandărilor, mulțumesc Teo pentru sugestii, sunt excelente.
Și apropos de noile apariții de la Vellant, face furori de câteva zile romanul Sabinei Yamamoto, Nu mai e nimeni acasă, nu l-am cumpărat la Gaudeamus, dar o să-l găsesc în librării, firește, abia așept să văd cum e. Până atunci însă m-am băgat serios în Vila-Matas, am citit aseară fiz 137 de pagini, mai am aproximativ 100, cred că la noapte îl dau gata și curând o să scriu aici câteva impresii.
În zilele Gaudeamusului am recitit Șotron (Rayuela), capodopera lui Cortázar (ediția din 2005 de la Editura Polirom, traducere de Tudora Șandru Mehedinți) – e pentru prima dată când respect indicațiile marelui Julio, cu numerotația aia bizară (și nu întotdeauna logică) – în fine, romanul mi s-a părut la fel de hipnotic și atașant, deși m-am simțit pierdut uneori, fiindcă excursul livresc al lui don Horacio Oliveira e de-a dreptul intimidant, iar nebunia lui din final (aproape) contaminantă. A nu se citi noaptea târziu (cea ce eu am făcut) fiindcă poate amplifica senzația de singurătate & stranietate & abandon emoțional. O lectură care te remontează însă dacă treci printr-o criză a scrisului. O recomand în special celor aflați la început de drum, din coliziunea cu Cortázar e imposibil să nu te alegi cu ceva, fie și cu niște julituri pe orgoliul de scriitor, fiindcă argentinianul te face să te simți întru câtva nesemnificativ, e ca și cum ai juca o miuță în curtea școlii și îl ai adversar pe Messi, căruia nu poți să-i iei mingea.
Sper că nu am scandalizat cu asta firile mai sensibile, așa că trec mai departe la Cormac McCarthy, am citit Pasagerul (Editura Humanitas Fiction, 2023, Raftul Denisei, traducere de Iulia Gorzo) și abia aștept să trec la Stella Maris, fiindcă nu se poate altfel, după care voi scrie, de asemenea, câteva impresii.
Și o să vă zic și despre cărțile cu care am venit de la Gaudeamus, sunt multe, am ceva de povestit, însă până atunci trebuie neapărat să-l termin pe Vila-Matas ca să ies, cum ar veni, din Ceața asta fără noimă. Spor la citit!
