Atât a durat interviul pe care l-am realizat pe 8 februarie 2011 cu celebrul regizor în vila lui din spatele Teatrului Național, de pe strada Tudor Arghezi. La un moment dat, în timpul conversației, mi-a spus că în livingul unde am fost poftiți eu și fotoreporterul Ionel Vâlcan veneau în mod obișnuit să ia masa împreună cu tatăl lui oameni importanți precum Lucian Blaga, Iuliu Maniu sau Istrate Micescu, avocatul care l-a apărat pe Ciulei-tatăl într-un proces în care fusese acuzat de crimă.
Au fost probabil cele mai lungi 105 minute petrecute în fața unui intervievat. A fost, de altfel, un inteviu complet atipic. Lucrurile au mers bine la început. L-am sunat pe dl Ciulei și a acceptat să stăm de vorbă datorită lui Victor Rebengiuc, care peste două zile, joi 10 februarie, urma să împlinească 78 de ani. Cu acest prilej era programat ca actorului să i se dea, în cadrul unei ceremonii, o stea pe Aleea Celebrităților de lângă magazinul Cocor. Echipa de la Ring trebuia ca, după ceremonie, să-i înmâneze dlui Rebengiuc ziarul în care trebuia să apară interviul cu Liviu Ciulei.
Regizorul ne-a întâmpinat amabil și, după ce ne-am lăsat gecile în cuierul din antreu, ne-a poftit în living. Curând am simțit că sub pojghița de amabilitate se ascunde un anumit tip de severitate deprinsă probabil în anii în care își exercitase profesia de regizor. Dlui Ciulei îi plăcea să controleze lucrurile. Nu era o situație în care se punea problema de așa ceva, fiindcă în fond eu eram reporterul și, firește, eu trebuia să fiu acela care puneam întrebările. Am avut sentimentul că rolurile se inversaseră cumva. Dl Ciulei, altfel de o ireproșabilă modestie, își exercita, prin poziția pe care o avea față de necunoscutul reporter Gelu Diaconu, avantajul de a fi cine era: marele regizor Liviu Ciulei.
Din acel moment lucrurile au început să meargă prost. În primul rând, l-a lăsat fără obiectul muncii pe colegul meu fotoreporter, deoarece a refuzat să i se facă fotografii. Porneam cu un handicap din start. Ionel a stat tot timpul interviului lângă mine complet nedumerit, cu aparatul atârnat de gât, doar-doar i se va permite să tragă câteva cadre. A făcut doar la final poze altor poze, puse la dispoziție de dl Ciulei, din timpul Festivalului de la Cannes din 1965, când a primit premiul pentru regie pentru pelicula „Pădurea spânzuraților”.
La Cannes, în 1965: Victor Rebengiuc, Anna Szeles, Liviu Ciulei și Gina Patrichi
A venit apoi a doua interdicție, care amenința să-mi compromită interviul: dl Ciulei a refuzat să se lase înregistrat pe reportofon. Mi-a spus să-mi iau un carnet și să-mi notez tot ce-mi spune. Era absurd. Nu aveam deloc exercițiul vechilor reporteri. În plus de asta, nu puteam proba, în caz de ceva, declarațiile făcute. Fără înregistrare, interviul era aproape anulat. Am recurs atunci, în momente destul de tensionate, la o stratagemă pe care, în ciuda incorectitudinii ei, nu o regret: am plasat reportofonul deschis între filele unui carnet de notițe pe care l-am lăsat „ca din întâmplare” pe biroul dlui Ciulei. Deși înregistrarea a ieșit destul de prost, doar astfel am putut să salvez lucrurile.
Dl Ciulei a luat loc pe un fotoliu, și-a luat în mână cartea omagială „Liviu Ciulei – cu gândiri și imagini”, apărută în 2009, și a început să o răsfoiască impasibil. Din când în când îmi descria ce reprezenta o fotografie sau alta. Îmi întocmisem, firește, o listă de întrebări (chiar am început la un moment dat să i le pun), însă am fost nevoit tot timpul să improvizez. La prima întrebare, care suna cam în felul ăsta: „Ce face în prezent artistul și omul Liviu Ciulei?”, mi-a răspuns stupefiant: „Moare!” După care a izbucnit în râs. Fusese o glumă și nu prea. Către final mi-a făcut și o mărturisire: „Eu am o boală de picioare care nu se mai vindecă…” Într-adevăr, se deplasa cu greutate, deci nu era tocmai o glumă, mai ales că pe 7 iulie urma să împlinească venerabila vârstă de 88 de ani.
L-am întrebat dacă îl mai vizitează oameni din teatru, dar mi-a spus că foarte puțini îi mai trec pragul. „Răzvan Vasilescu mă mai sună la telefon. Cu Caramitru mă mai întâlnesc, fiindcă avem treabă aici… (la Teatrul Național – n.r.) Restul te dau uitării” mi-a mărturisit cu o voce egală, din care nu răzbătea nicio urmă de regret. Mai târziu, câtre sfârșitul interviului, a devenit ceva mai emoțional: „Înainte, din trei persoane cel puțin una mă saluta pe stradă. Acum nu se mai întâmplă asta decât foarte rar. Așa este viața, ăsta este drumul ei. Și regele Mihai a făcut un lucru extraordinar la vremea aia, dar iată că…” Iar în punctele de suspensie s-a simțit regretul. Celebritatea se risipise precum ceața din „Pădurea spânzuraților”.
Liviu Ciulei și Victor Rebengiuc în „Pădurea spânzuraților”
Am reascultat înregistrarea și mi-am simțit tot timpul tensiunea din voce. Stresul era teribil. După 30 de minute de interviu nu aveam aproape nimic. În mod normal, o astfel de întâlnire nu durează mai mult de o oră. Există și excepții, desigur, dar având în vedere vârsta înaintată a dlui Ciulei nu mă așteptam să primesc un bonus. Totuși, pe fondul înnebunitor al ticăitului unui ceas de masă (al cărui sunet obsedant a rămas înregistrat), interviul s-a prelungit până în momentul în care am obținut totuși ceva.
Sigur că l-a lăudat pe Victor Rebengiuc, despre care a spus răspicat, nu numai o dată, că „este cel mai bun actor român”. Însă nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre două momente în care regizorul a dat din nou la o parte masca severității și a devenit, prin cele povestite, mult mai uman, mai aproape de ceea ce-mi doream. Prima dată mi-a povestit cum a dat examen la teatru:
„Eu cu soră-mea fugeam de la Arhitectură la Conservator și făceam teatru în secret. La examenul de anul doi a venit pe neașteptate tata. Probabil că-l anunțase Marioara Voiculescu, care era profesoară. M-am suit pe scena mică, pentru că nu era public, şi am anunțat Henric al IV-lea. S-a deschis uşa şi a intrat tata, cu pălăria, cu umbrela... A luat un scaun şi s-a aşezat în spate... S-a făcut întuneric. Au fost două minute lungi... Pe urmă am zis că trebuie! A fost una dintre cele mai bune producţii actoriceşti ale mele! Am luat zece pe toată linia. Tata a venit acasă și... (la acest moment mi-a arătat o ușă – nota mea) pe ușa asta se intra la masa unde se servea. Acolo era sufrageria. La masa asta tata mi-a spus: «Ştii, cred că treaba asta ar putea fi serioasă! Construiesc un teatru!» Şi aproape peste noapte a deschis Teatrul Nottara. Aşa am debutat în teatru, şi după aceea am debutat în film. Se întâmpla în 1946.”
Al doilea moment a venit spre sfârșit, când mi-a povestit cum a conceput o scenă pentru „Furtuna” lui Shakespeare:
„În «Furtuna» erau nişte sertare. Există acolo o cârpă agăţată de un sertar. Nu a văzut-o nimeni în spectacol. Ştiţi ce reprezenta pentru mine? Eu am prins mărăcini pe pantalonii mei în timpul vieţii. Am fost trimis la Palatul Ştirbey de la Buftea, când s-au făcut studiourile, ca să văd ce recuzită pot să iau, ce mobilier. Mi s-a dat cheia, am deschis şi am găsit paturi nefăcute, cafea în ceşti, ţigări în scrumieră… De acolo oamenii fuseseră goniţi în cinci minute. După câteva luni lucrurile rămăseseră exact aşa cum le lăsaseră locuitorii vilei. Cârpa aia îmi aducea aminte de chestia asta. Ăştia sunt mărăcinii.”
A fost un interviu extrem de fragmentat. Împreună cu colegii mei am pus însă totul cap la cap și am făcut un material inteligibil. În ziua următoare ar fi trebuit să-l sun pe dl Ciulei ca să facem, telefonic, o corectură articolului. Munca de punere cap la cap a tuturor fragmentelor a durat însă o veșnicie. Am intrat, firește, în criză de timp (cine a lucrat în presă știe ce înseamnă să nu ai materialul gata la ora 18.00) și nu l-am mai sunat, mizând pe faptul că aveam înregistrarea și, obiectiv, nu puteau exista greșeli.
A doua zi, joi 10 februarie, în timp ce Victor Rebengiuc primea o stea pe Aleea Celebrităților, am fost sunat de Thomas, fiul dlui Ciulei, care mi-a spus pe un ton foarte civilizat și rece că, dacă se va mai întâmpla încă o dată așa ceva (deja anunțasem în ziar că va exista o continuare) voi fi dat în judecată. După aceea am vorbit cu dl Ciulei, care mi-a spus, foarte supărat, următorul lucru: „Domnule Diaconu, ați avut ocazia să salvați onoarea presei românești, dar ați ratat-o!” După care mi-a spus că mă așteaptă negreșit, sâmbătă după prânz, ca să revizuiască noul articol.
Liviu Ciulei și Victor Rebengiuc, scenă din „Pădurea spânzuraților”
Am mers din nou la vila din strada Tudor Arghezi, de data asta singur, înarmat cu manuscrisul articolului. Dlui Ciulei îi mai trecuse supărarea, dar mi-a zis, dojenitor, că au fost câteva pasaje „greșite” în articolul deja apărut. „M-a luat gura pe dinainte” mi-a zis la un moment dat. Erau niște mărturisiri despre care bănuiam că n-ar fi vrut să apară. Prima dintre ele suna în felul următor:
„După premiera de la noi (la „Pădurea spânzuraților” – n.r.) n-am avut bani nici măcar să-mi cumpăr doi crenvurști!”
Iar a doua era așa:
„Pe vremea aceea (când cu deplasarea la Cannes, în 1965 – n.r.) Constanţa Crăciun mi-a împrumutat 500 de lei ca să-mi fac smochingul, pentru că nu aveam bani.”
Am fost invitat într-o altă încăpere decât livingul (am intrat prin ușa care dădea în „sufragerie”) și ne-am așezat, umăr la umăr, la un birou vechi pe care erau, în dezordine, tot felul de mărunțișuri. Țin minte că, la un moment dat, dl Ciulei a desfăcut o cutie în care se aflau mai multe proteze auditive și și-a înlocuit-o pe cea pe care o purta în acel moment, fiindcă i se terminaseră bateriile. Apoi a început să citească articolul. A făcut câteva corecturi, a tăiat câte ceva, a mai adăugat, până când totul a fost în regulă. Ne-am despărțit în condiții amiabile. A fost ultima dată când l-am văzut.
Una dintre paginile articolului cu corecturile efectuate de Liviu Ciulei.
Îmi amintesc că la sfârșitul interviului am avut un mic dialog care a sunat cam așa:
Eu: „Domnule Ciulei, sunt foarte onorat că v-am cunoscut!”
Liviu Ciulei: „Cum a zis Arghezi: «Domnule, ce onoare să vă cunosc!» mi-a spus el mie. «Maestre, onoarea e de partea mea!» i-am răspuns. «S-o împărțim pe din două!» a completat Arghezi.”
Încă o pagină de corecturi făcute de Liviu Ciulei.
Au mai existat câteva elemente de culoare rămase inedite. Spre exemplu, a spus despre actorul Kevin Kline că a jucat foarte prost în rolul lui Hamlet. Sau despre actorul Vasile Nițulescu, citez:
„Marele actor Vasile Niţulescu spunea la un moment dat, după ce se uita pe harta României: «Din toţi vecinii noştri cel mai mult ne iubeşte... Marea Neagră!»”
A spus despre regizorul Jean Georgescu că l-a ajutat foarte mult:
„M-a luat asistent, fiindcă am fost regizor secund la «Moara cu noroc». M-a chemat Jean Georgescu şi mi-a zis: «Băi, vezi de ce fac asta aşa? Uite, că trebuie...» Și pe urmă bla, bla, bla! Și la sfârșit m-a întrebat: «Înţelegi?» Nu ştia să explice. Dar avea intuiţie mare.”
Dar poate că unul dintre momentele în care l-am simțit cel mai emoționat (din păcate n-a rămas pe înregistrare) a fost acela când l-am întrebat:
„Spuneți-mi, vă rog, care este actrița la care ați ținut cel mai mult și cu care ați lucrat cel mai bine?”
Mi-a răspuns doar atât, cred cu cea mai tandră voce de care era capabil:
„Clody...”
Era vorba de actrița Clody Bertola, care-i fusese soție și care se stinsese în 2007, pe 28 decembrie. Liviu Ciulei a urmat-o în eternitate la câteva luni de la realizarea acestui interviu, pe 25 octombrie 2011. A existat și atunci un articol în ziarul Ring, dar asta este deja altă poveste.
gelu diaconu
[email protected]
