La vârsta când alți poeți scot antologii, Florin Hălălău și-a publicat abia a doua carte de poezie – „Obiectele din oglindă sînt mai aproape decît par” (CDPL, 2016) -, la cinci ani distanță de la debutul cu „Asigurări de viață” (Brumar, 2011). Așa cum cu franchețe mărturisește scriitorul în volumul-dialog „Pe cont propriu” (CDPL, 2017), are „proiecte destule și prea puțin timp pentru a le duce la capăt”. Și de aici vine pesemne (e doar o presupunere) nevoia de concizie și de „lăsare în suspensie” a spațiilor pline din poeme, cu amendamentul că tocmai acele din ce în ce mai numeroase „spații goale” creează o specificitate care e deja (re)cunoscută ca fiind o marcă Florin Hălălău.

elefant.ro

Nu pare neapărat nevoia de a „șlefui” materialul liric până la o presupusă perfecțiune de formă (și eventual de fond) poetică, așa cum proceda Mazilescu, bunăoară, ci propensiunea către concizie. Florin mizează, cel puțin în volumul de față, pe puterea sugestiei, suspendând la sânge elementele de legătură și lăsând (cu bună știință) la îndemâna cititorului multe spații aparent goale (sau presupus golite de sens), pline însă de surprinzătoare semnificații. În cheia asta am și încercat, de altfel, să interpretez materia textuală din „Obiectele din oglindă sînt mai aproape decît par”.

Fiind situată la un anumit nivel intelectual, cartea are unele praguri de dificultate, mai ales că temele abordate ascund sub pelicula lor semitransparentă angrenaje fine, unse cu fluidele unor lecturi situate undeva mult peste media obișnuită. Cel care se va lăsa cucerit de candoarea sincerităților târzii ale poetului („doar atunci/ când împărțim o cafea/ în jurul nostru/ lumea se oprește din alergat”) va trebui să aibă în vedere că autorul, deși pare un adolescent veșnic îndrăgostit, este un decorator dramatic foarte iscusit.

În „Obiectele din oglindă sînt mai aproape decât par”, Florin și-a construit cu migală și talent o scenă rotativă în care cele patru secțiuni ale cărții sunt, de fapt, patru scene aproape identice. Recuzita folosită e aceeași, ca în teatrul absurd, deși iluzia căreia îi cădem pradă ne face să credem că lucrurile se schimbă mereu. Rând pe rând, Florin aruncă asupra decorurilor o pulbere care face ca totul să pară când orbitor, când întunecat, când plin de penumbre ca în vis. Conștient că realitatea este înșelătoare, poetul este în permanență atent la detalii fiindcă știe că lumea este, în fond, chiar suma acestor detalii. Ca într-un joc al fațetelor unui diamant, lumina este descompusă și recompusă în funcție de stările sufletești ale poetului și de „scena” pe care o alege pentru a-și devoala propria lume, care nu este altceva decât o punere în oglindă a propriului eu.

De altfel, am trăit senzația, citind și recitind această carte, că asist la un joc în care contrastul lumină-întuneric deține unul dintre rolurile principale. Lumea lui Florin este un film derulat în slow-motion, în care soarele orbitor din poemul „în stil Cărtărescu” (în care „el”, o privește pe „ea” într-un cadru post-romantic „în timp ce scoteai bani de la bancomat”) este absorbit practic de actantul liric în momentul în care „mi-ai spus că vii”: „cămașa era prea strâmtă/ pentru cât soare intra pe geamul deschis”. Playlist-ul este unul adecvat secvențialităților acestei lumi atomizate, trecând de la „wish you are here” al celor de la Pink Floyd, prin „beautiful day” al lui Bono și al „celorlalți băieți” de la U2 și mergând, undeva în zonele cu penumbre, până în momentul când „rubinstein/ cântă imperial/ cu ochii închiși/ concertul numărul cinci/ al lui beethoven”.

Am trecut deja de prima rotație a scenei din actul I, intitulată sugestiv „când dragostea se așază” și am ajuns deja la „țipătul”. Aici lucrurile se schimbă treptat, fiindcă actantul constată deja că „biletul de intrare în lume/ rămăsese în urmă”. Din acest punct îl vedem cum, sfătuit să ia „în piept viața/ ca un bărbat”, se trezește brusc, ca dintr-o ațipeală, și trece de la amețeala dragostei la luciditatea singurătății: „la cinci și un sfert/ sângele de florin/ mi se pune în mișcare/ orașul doarme/ ies tiptil pe străzi/ și trag fermoarul în urma mea”.

Rememorările secvențiale încep din ce în ce mai mult să creeze „goluri existențiale” care, în fond, sunt exact acele sus pomenite „spații goale” care se cer umplute cu materia sugestiilor. Lumina scade până la disoluție, făcând loc unor „sulițe de întuneric” care „se reped spre mine”. Tot ce era „orbitor” se destructurează și își risipește forma în neant: „lumina apare ca un cerc foarte subțire// închid ochii/ tavanul aruncă/ lopeți de beznă/ care îmi înfundă orbitele// sunt tot mai plin/ și mai negru”. Se simte în tot și în toate dezabuzarea, starea în care „nu mai e nimic de făcut”. Decorul sumbru al celui de-al doilea act e livrat la pachet cu deziluzia și abandonul: „ce mai contează/ că drumul este închis/ lemnul scenei/ măcinat de cari/ pe banchetele de la clasa a doua/ și pe scaunele spectatorilor/ crește iarba”.

În al treilea decor (care, să nu uităm, conține aceeași recuzită ca în primele două) suntem catapultați într-o lume exotică, atemporală, cu pendulări pseudosuprarealiste și intarsii dark (ca în poemul „sepia”). Aici, materia textuală pare că nu mai respectă nicio regulă, iar lumina revărsată nenatural peste ea, ca în vis, vine de la un astru care „de legea lui copernic/ parcă nici n-auzise”. Energia caruselului poetic e generată de „ochii ei”, în care „pata de lumină se lățea/ (…) ca pata de ulei/ răspândind curcubeul/ pe caldarâmul ud”. Ieșirea din întuneric e posibilă datorită resurecției sentimentului pierdut al dragostei și implicit al revenirii la realitate: „mirosul de frunze arse/ din grădina casei/ și ușa neînchisă/ peste conturul/ buzelor tale”.

Efectul de madlenă obținut din „mirosul de frunze arse” reprezintă practic tranziția către ultimul act, cel în care apare în scenă tema morții. Florin se ferește de o abordare patetică și se străduiește să mențină la un nivel decent temperatura afectiv-simpatetică a confesiunii, transferând întreaga filozofie creată în jurul dispariției fizice într-un registru (auto)ironic: „citesc robert șerban/ în humanitas kretzulescu/ și mă feresc de oameni/ să nu mă vadă cum îmbătrânesc”. Tema dublului, abordată pentru a da un sens drumului dus-întors al vieții și al morții, e comprimată într-un poem cu ecouri borgesiene: „de la naștere/ tot patruzecișipatru/ și dinspre celălalt capăt// trecem unul/ pe lângă altul/ fără să ne recunoaștem”.

În laboratorul său poetic, Florin Hălălău nu este, cum s-ar crede, un vrăjitor-alchimist cu pălărie țuguiată care caută formula tinereții veșnice. E doar un laborant anonim, cu halat alb și ochelari, care contemplă eprubetele pline cu esențele din care e compusă lumea. Prin experimentele lui nu încearcă să se erijeze într-un Demiurg aflat în exercițiul său de Creație. Doar adaugă compușilor pe care îi are la îndemână un pic de poezie, cu intenția de a obține acea lume în slow-motion care „se oprește din alergat/ și pentru câteva secunde/ i se întrevede/ frumusețea”.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Join the discussion One Comment

Leave a Reply