Daniela Bîrzu revine pe www.omiedesemne.ro cu un nou grupaj de texte, alese de mine la sugestia ei dintr-un calup în care celelalte poeme par ceva mai perfectibile decât cele de față.

Am să vă redau și biografia Danielei, firește pentru cei care nu au citit încă prima ei apariție la „Poșta redacției”:

Daniela Bîrzu s-a născut pe 13 mai 1971 în Iași. Actualmente își are reședința în localitatea Valea Lupului, Iași.

Este absolventă a Liceului Național din Iași și a facultății tehnice „Gh. Asachi”, secția energetică, Iași.

A început să scrie poezie în 2010, postând pe site-uri literare.
În 2011 scoate prima carte, „Magazinul de piane”, Editura Opera, 2011.
În 2012 apare în antologia  „Virtualia”, editura PIM 2012,  cu poeme selectate de Alina Manole.
În 2014, sub îndrumarea Medeei Iancu, apare a doua carte „Trandafiri pe viscere”, editura Karth, 2014.

Continuă să publice poeme pe site-urile online și în revistele „Mozaicul”, „Prăvălia culturală”, „Traducerile de sâmbătă”, „Sintagme literare”, „Cenaclul E-creator”, revista „Parnas”, „New York Magazine”.

În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem, condus de Călin Vlasie.
Până la momentul actual, nu a avut referințe critice.

„Susține porția zilnică de poezie care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne». Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează minimum un dolar pentru porția zilnică de poezie.”

peroane

gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în fața camerei de filmat depărtându-se

oamenii se mișcau mai încet / acele ceasului se mișcau mai încet
în spate orașul se transforma într-o iluzie

de acolo de unde veneam eu / de sub cerul ca un arc electric
desprinderile păreau ușoare / dar nu era așa

știam că trebuie să plec undeva
să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion
cu care am scris pe pereții gării // limpezimea se pierde încetul cu încetul//

pașii pe asfaltul gros
până la eliminare doar câteva secunde / în timp ce trenul se apropie

atunci am simțit nebunia
calvarul
inima îmi devenea din ce în ce mai mică
odată cu trecerea în slow motion a timpului / camera de filmat care mă privea

le întorceam zâmbete false oamenilor care și ei mă priveau
le cunoșteam bine soarta deși ei nu știau

aveau să se întoarcă în orașele lor pline de fabrici dezafectate
cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ
ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei

//

apoi a venit noaptea și dintr-odată nu am mai rămas decât eu și trenul
în căldura sufocantă am întins brațele și camera s-a oprit din filmat

m-am desprins/ am zâmbit morții senin și am plecat mai departe /
în visul meu în care orașul era din ce în ce mai frumos și strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură și eram vie / mă gândeam la o pasăre scăpată din cușcă

o pasăre pe care o găsești zbătându-se pe trotuar / te uiți la ea și inima ți se strânge
simți bătăile aripile ei pe șira spinării / același arc electric care se descarcă în tine /
și din tine pleacă mai departe / nimeni nu știe unde.

Heat

aștept să treacă vara cu rănile ei care
se usucă atât de greu

ceva ustură în aerul fierbinte

doi copii se iau de mână și trec strada
e ceva magic în asta
cum îi înghite aburul asfaltului
și dintr-odată dispar

corpul negru radiază încontinuu căldură
e ceva ipotetic dar așa îmi simt trupul tânjind
inima se oprește o clipă din bătăi

cineva îmi face un semn cu mâna

//pe căldură oamenii se sinucid mai ușor//
mâna e la fel ca a mea plină de răni

blocurile se înalță din ce în ce mai mult
ca niște dune imense

// sunt atât de aproape de copii încât îi pot mângâia pe capetele lor mici blonde//
dar nu o fac

rămân pe strada încinsă, în mijlocul ei și aștept

// pe căldură scriu poeme cu copii morți care au existat
cândva și acum sunt doar niște fantome//

Poem de dragoste – 1

e ca și cum aș fi singură/ fluturii din stomac s-au înecat în propriul lor sânge
aceasta e distanța dintre mine și mine

am fața acoperită cu o burka
am ochii care văd limpede dezastrele

tocmai acum când trebuie să urc un munte
e liniște dar tot aud muzica unei viori stradivarius

sunetele de joasă frecvență
uitarea
mersul contorsionat până la magazin și înapoi

am nevoi controlate teleghidat de către un dispozitiv
controlat de alt dispozitiv

și tot așa / îmi numesc fluturii cap de mort ceva straniu care să doară / care să miște
în interior ca și cum ai învârti un cuțit într-o rană

ceva crește riscul de apariție al nevrozelor
în camera goală încă mă aștept pe mine / distilând la maximum gândurile

fluturii mei zboară liber acum / am un stomac gol
prin care sângele curge liber

îmi dau jos burka și fac haine mici la păpuși care vor crește odată cu mine / niciodată nu te-am uitat
copilărie

acum trebuie să urci muntele și să plonjezi în gol / acolo sus pe platou e pustiu
și din nou trebuie să te întorci în camera ta / aici unde e adevărata supraviețuire/
cu gleznele legate cu lanțuri cu mâinile libere cu care să te mângâi pe tine.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment