Adela Efrim îmi spune, în subsidiar, că are doi copii, două cărți publicate, o năucitoare zi de naștere (29 februarie) și un singur prenume, Adela. După introducerea asta succintă, să lăsăm mai departe să vorbească datele biobibliografice:

„Adela Efrim, inginer, s-a născut la Craiova, la 29 februarie 1968. Absolventă a Liceului de Matematică-Fizică „Frații Buzești” din Craiova, scrie din timpul liceului, avându-l ca profesor de română pe Marian Barbu, scriitor, critic literar, publicist, care îi este și mentor.

Debutează  în 2016 cu volumul „Și moartea scrie uneori poeme”  la Editura Paralela 45, în 2018 publică cel de-al doilea volum, „Limonagiul din mahalaua salcâmului galben”, la editura Aius.

Este prezentă în antologiile de poezie și proză româno-australiană „On The Wallaby Track”, „Between dusk & dawn” precum și în volumul aniversar de poezie Oltart „Cuvântul care uneste”.

Publică în reviste literare: Apostrof , Argeș, Convorbiri Literare, Familia, Mozaicul, Urmuz, Revista Nouă, Prăvălia Culturală, Qpoem, Literadura, Alchemia, Sintagme Literare, Banchetul, E-creator, Confluențe Literare, Oltart, Porțile Nordului, Top Litera.

A făcut  parte din juriul Festivalul National de poezie Gellu Naum.”

Adela Efrim îmi amintește într-un mod cât se poate de direct de poezia pe care o prizam (și pe care încercam, cu toate entuziasmele tinereții, să o imit) pe la începutul anilor `80. Am ales aceste trei (din cele cinci primite) texte dintr-un motiv cât se poate de simplu: sunt mai puțin evazive, se sustrag într-o măsură mai mică de la spunerea lucrurilor pe șleau, au o directețe mai puțin filtrată de tot felul de wall-uri metaforizante, care blurează mesajul.

Sigur, e evident că și aici avem parte de porția de construcții genitivale și de epitete care tind să ne îndepărteze de imaginea de ansamblu. Poate fi întru câtva explicabil judecând după apartenența generaționistă, deși smulgerea din orice fel de canon este posibilă (și recomandabilă) indiferent de anul nașterii.

Chiar dacă aparținem aceleiași generații, eu aș fi procedat cu totul altfel, însă aici e o întreagă discuție care ține de alegeri, de metode, de afinități. De-aia suntem diferiți și scriem diferit, cu toate că există atâtea lucruri comune, care ne definesc. Oricum, ca să dau doar un singur exemplu, o expresie precum „se cumpără tăceri la gramaj” (mai sunt și altele, ușor observabile) ar fi făcut cu siguranță impresie acum vreo 40 de ani, să zicem.

Astăzi nu mai au puterea decât de a stârni oarece nostalgii și de a arăta, cu evidențele cuvenite, cum nu ar trebui să se mai scrie. Dacă mă întrebați de ce, răspunsul e foarte simplu: sunt formule uzate, folosite până la saturație, prăfuite, inutilizabile azi. Lucrurile s-au schimbat și se schimbă în permanență, azi cu o viteză mult mai mare decât în trecut, iar dacă rămânem pe loc diferențele se vor vedea imediat.

Ar fi frumos dacă am mai avea, să zicem, un  poet genial ca Eminescu. Dar dacă el ar scrie azi în aceeași manieră ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu vi s-ar părea cam învechit? Mie mi se pare că da.  

Nu m-am hotărât încă cine va fi invitat(ă) săptămâna viitoare la „Poșta redacției”. Vom vedea atunci.

de atunci

se cumpără tăceri la gramaj precum aurul alb
chiar și taximetristul a renunțat la arta conversației ca odinioară 
te întreabă lapidar încotro 
ți-ai dori să îi poți răspunde.
la etajul nouă 
s-au pus termopane 
linoleum albastru 
și brad de plastic 
ceva s-a schimbat de când nu am mai fost acolo
mai pâlpâie câte un neon
în salonul proaspăt văruit
cu portocale pe noptieră și radiator electric în colț 
aștepți schimbarea de tură 
departe de frământările gerului năprasnic
te încolăcește sălbatec tăcerea 
vinzi tot aurul alb
pleci cu o pereche de cârje.

ana pavlova

se plictisi de tabloul pentru care fusese muză
se simțea năclăită de uleiuri
zâmbetul ei nu putea schița nici măcar un gest
bliț-urile o deranjau adesea
„puțin respect pentru nevrita mea optică” îi venea să spună
și atunci
rupse pânza
eliberată de poziția fixă ce îi dădea spondilozei mari bătăi de cap
o porni la pas prin muzeu spre uimirea tuturor
își aranjă rochia verde de brocart
părul
batista
dantela prăfuită de secole
făcu o reverență unui puști neastâmpărat
trânti ușa
în urma ei
dimineața își încheia visul
tabloul căuta disperat o altă muză.

m-a surprins

când liftul se închidea 
purtam bocanci și căciula pe frunte, adânc 
îmi înghesuiam gândurile în dimineața cețoasă
aș fi putut să îmi dezgolesc părul
să îmi cadă pe umeri ziua ușoară
spațiul strâmt ne ținea suspendați
într-o realitate respirabilă
coboram de la un etaj la altul
atârnați de un cablu
răsucit într-o timiditate îndrăzneață
privirile deslușeau lumina încâlcită
prin transparențe mocnite
lăsam gaj grimase claustrofobe
împrejurarea nu-i
decât
o ușă
ce se deschide
silențios
la timpul potrivit

Foto Adela Efrim, via Bela Sorina: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2084071471877351&set=pob.100006107731933&type=3&theater

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment