Adina Bulgaru a dorit ca deocamdată să-și păstreze un fel de (semi)anonimat, deoarece nu ne-a trimis și o poză, motivul fiind acela că „mi-ar fi frică să vă ofer un chip cu care să puteți asocia un presupus eșec literar”. Ei bine, dragă Adina, textele pe care ni le-ai trimis nu pot fi nicicum asociate cu un „eșec literar”, dimpotrivă, reprezintă mai degrabă premisele pentru un eventual succes literar, însă asta depinde numai de tine și de modul cum vei înțelege acest mesaj, care este unul mai mult decât favorabil.

Sigur, am făcut abstracție deocamdată de unele prețiozități (cum sunt acele cuvinte inventate precum „imaginarități” sau „obiectificăm” – mai sunt și altele) și de alte extensii care ar presupune o binemeritată retaliere, însă, una peste alta, le-am lăsat așa pentru a scoate în evidență, prin comparație, mult mai multele plusuri din aceste poeme. E o poezie surprinzător de „forțoasă” pentru o scriitoare atât de tânără.

Iată și câteva date biografice: „ Mă numesc Adina Bulgaru, sunt din Tulcea și am 17 ani. «Portofoliul meu literar» e într-o stare incertă, în sensul în care seamănă mai mult cu cel al unui consumator de literatură decât cu cel al unei persoane care ar scrie poezie (am câteva premii la olimpiadele adiacente, un premiu III la Concursul „Tinere Condeie”, secțiunea roman, și încă vreo două pentru analiză pe text, numită foarte pompos «critică», la Festivalul «Ana Blandiana»). Cu alte cuvinte, nu am citit pe nicăieri, nu am publicat nicăieri și nu am participat la vreun concurs de poezie notabil. Cu poezia am interferat doar prin cărțile altora sau în exercițiu.”

Să lăsăm, în continuare, poezia (adevărată) să vorbească:

***

uram fetele cu pleoape albastre
cu brațele albe cu sprâncene subțiri cu glasuri izbite
lipite ca o gumă de o ușă de tren
mă gândeam la ele ca la o rochie de vară
pe care o ia vântul o ridică în nori
un accident

rareori mă vedeam cu o fată cu pleoape albastre
râdea cristalin mă-ntreba câți ani am cum am trăit până acum
cum de am trăit până acum
o luam de mână îi acopeream gura îi râcâiam cu un deget pleoapa albastră
cel mai adânc sacrilegiu și totuși nu m-am oprit
am strâns-o de gât am lovit-o în față gura ei a devenit pungă de sânge coclit
uneori simți nevoia să bați o fată cu pleoape albastre
cu mâini rădăcinoase cu colți răsfrângând buzele mate cu ochi descărnați și trupul virgin
carne grupată cu mațe călduțe un sac de box care are o religie
să faci să treacă viața pe lângă ei să nu-i lași să simtă decât
te dezamăgesc fetele cu pleoape albastre

îmi era frică de-o fată cu pleoape albastre
în corpul ăsta diform al universului ea îmi poruncește să mă schimb într-un ciot
un picior amputat un al șaselea deget
organe-uzură din care răsare durerea fantomă
fantoma durere
să-i fii garsonieră unei fete cu pleoape albastre în urechile tale va începe să bage cărbuni
dacă-i auzi vocea nu va mai fi niciodată la fel
ai să vezi că-i hlizită n-ai să mai știi să crezi în durerile ei
și-atunci lumea o să-și capete din ce în ce mai mult minus-sens
o să râzi de mâncărimea ce te făcea altădată să tremuri

să nu te-apropii niciodată prea mult de fete cu pleoape albastre
va trebui să-ți scuipi singur în palmă să le-aduni bărbia în pumn
să zgârii cu unghia în pleoapa albastră
să alini cu salivă
ai să vezi că e mult alb sub pleoapa albastră
insubmersibilul pare dintr-odată tangibil
și te dezamăgesc iar fetele cu pleoape albastre

/

miros de carne mușcată și de cuie pironite în imaginarități
suntem cu toții niște bestii murdare
circular ne întoarcem la origini ne săpăm cariile în loc de remușcări  
obiectificăm oamenii ca pe niște ghemuri de țărână mucegăită
ață roasă ce-mi pari ar trebui să stai unde te-am pus
de-ar fi totul atât de ușor toți am prefera să ne abandonăm undeva
nu din neiubire doar din dorința de ușurare culmea e că ne-am lăsa pe noi și i-am lua pe alții
nu din iubire doar că pe toți ne arde setea de corect toți suntem niște judecători neauziți toți facem dreptate și bine
ce dâră de sfânt ni se întinde din ceafă
pământul din noi e o mină de aur pentru educația eternă a lumii
paraziți curăței ne suntem unii altora gazde
nici măcar nu ne chinuim să găsim o explicație pentru

mă uit câteodată pe-afară și-mi zic ce frumoasă e vremea
cam așa încep toate placiditățile și toate erorile e o inocență să cauți neschimbabilul și acronia inefabilă e doar afinitatea noastră spre larvar și coercitiv
ieșind în lume mi-am pus toți ghimpii ăia în talpă
o linie fină între manipulare și empatie în fond cei mai inofensivi sunt aceia care nu se grăbesc
nu mai știu dacă vrem să iertăm pentru vindecare sau pentru retur
circumstanțele atenuante sunt o greață deja le rezicem dintr-o bulimie pe plan intrinsec
m-a întrebat de ce cred că lucrează cu victima n-am știut să-i răspund atunci nu vreau să cred că o pot face acum
oricum eu nu mă cred neapărat una
nu vreau să știu dacă mi-a zis că nu vor s-o lase să ajungă agresor sau asta e ce-mi doream să aud
că nu prea văd să mai existe victima în corpul în care își face teren atacatorul
toți atacă & se victimizează din varii motive
nu mă abat de la regulă puținul incontrolabil care mă soarbe de vlagă are grandomaniile lui eu sunt o micime din atomul lui cuprinzător
ca toți vreau să trăiesc să mă roadă concretul
să mă strângă viața de piele să mă golească de praf
vreau să fiu
vreau să fiu
vreau să fiu
nu vreau să vrei și tu să fiu
că-i păcat și rușine
să cer ce nu pot

\

sunt animalul din cușcă
zăbalele mele nu mă mai conduc nicăieri zăbalele mele au gust metalic gust de jeg închegat
în fiecare dimineață îmi număr degetele vreau să fiu sigură că-s acolo unde le-am pus
așa cum le-am pus
că nu mi le-a luat cineva din greșeală
în grădinile noastre se-ntâmplă ca oamenii să mai ia vreun suvenir
mi-am dat unghiile pe zgârciuri mi-am dat dinții pe oase
când oamenii nu se uită vreau să molfăi și altceva decât gratii
cumva cu mulțumirea că risipesc doar puțin

în jurul meu sunt animale în cușcă
când vin oamenii se dezbracă de piele nici măcar când se spală nu își pot ține pielea pe ele
o atârnă în mijlocul cuștii o privesc cu dispreț mai apoi o aruncă dincolo
fleșcăită și frântă
în lumea lor în care nu poți privi decât după gard
vin oamenii animalele tremură animalele nu înțeleg animalele își ascund cozile tăiate felii
pentru moment totul se reduce la panică
până când vezi milă pe fețele lor
vertebre lipite care se-apleacă adunând pieile conștient terfelite
brațe gălbejite care se întind între fiare
ia-o pune-o pe tine
să nu-ți fie frig
și apoi animalele mușcă din ei
și au ce mânca șapte zile la rând
iar oamenii-s siguri că pot aduce acasă din sânge

aștepți oamenii zile la rând
să vină să-ți dea drumul din cușcă să o iei la picior
să te duci unde vrei
sunt un animal într-o cușcă
când vin oamenii cimentul de sub tălpile mele se topește ca o grăsime
mă duc trei centimetri la fund și se întărește din nou
de fiecare dată la fel
eu nu pot să-mi arunc pielea dincolo o țin agățată de mine m-am învățat să-mi fie frig și așa
deasupra capului meu atârnă un lanț eu sunt doar o distracție
oamenii vin să mă vadă cum încerc să-l ating cum sar dinspre mine spre cer
mereu suspendată cu picioarele în jos
le aduce aminte că au rămas fără mâini și le place

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment