Bogdan Laura (pseudonimul Laurei Stănică) mi-a scris acum ceva vreme pentru „Poșta redacției” spunându-mi într-o scurtă biografie că e din Tulcea, că are aproape 42 de ani, că e de meserie aproape profesor și că are aproape zero cărți publicate. Nu prea știu ce înseamnă, dar trebuie să admit că există multă autoironie în chestia asta. Și-mi place.

Azi e luni, soarele-mi bate în geam, e săptămâna patimilor și sunt cam bosumflat, așa că doar poezia îmi poate salva această zi în care tot apăsând nervos pe tastatura asta constat că fac o greșeală la două cuvinte. Sper ca după corectură să nu rămână prea multe.

Puține greșeli (tehnice) am găsit și în poezia Laurei, dar le-am trecut cu vederea fiindcă nu-mi place poezia perfectă. Noi înșine suntem ființe imperfecte, așa că tre`să admitem că lucrurile pe care le debităm, verbal, non-verbal și așa mai departe, trebuie să includă și ceva precarități.

Cu toate astea, poemele Laurei au nerv, pompează adrenalină, creează emoție și-mi aduc aminte de poezia pe care o scrie Alice Drogoreanu (cu intarsii de T.S. Khasis). Dacă o fi așa sau nu (ori altminteri) e doar de presupus. Deocamdată aștept ca aproape cartea aia să se transforme într-una veritabilă și deloc „aproape bună”. De ce? Fiindcă intuiesc că va fi bună de la un capăt la celălalt.

Vă reamintesc că aștept să-mi trimiteți pe adresa [email protected] 3-5 texte (poezii), însoțite de o scurtă biografie (ca să știm cine sunteți, dacă nu cumva ați devenit celebri între timp) și o poză pe lat, cum ar fi de exemplu 800×600 (nu trebuie să aibă fix dimensiunile astea, v-am dat coordonatele doar orientativ).

laura

când era copil laura spărgea geamuri
geamurile de la ușile din casă
de frică de singurătate de dor de mamă
ajunsă în balcon țipa amenința cu satârul lu ta-su de carne
că-i omoară pe toți din cartier
„vă omor” zicea
și lumea ieșea pe la ferestre s-o vadă să râdă
folclorul de la capătul liniei lui 2
„luntrarule, te tai dacă n-o aduci pe mama!”
luntraru era vecinul de vizavi
și nu se temea era un om tare curajos
și laura era curajoasă
nu plângea doar țipa

în singurătate inima bate în întuneric până la furie
seara laura se dădea uța în cadrul ușii de la bucătărie

dacă ar exista o singură fereastră

ai privit vreodată în ochii unui animal închis
i-ai simțit frustrarea mârâitul
scrâșnetul neputinței?
știi cum intră grilajele în carne
cum sângerează
când vrei să le dărâmi
și e degeaba?
de la 25 de ani am jumătate de dantură
de metal plus o luxație de maxilar
enervant sunetul de metal frecând metalul
coclit în gură
în creier în oase

ai privit în ochii unui câine
legat care latră din datorie?
latră la toți nebunii
e datoria lui sacră
și latră așa spânzurat în
funia cu care stăpânul
s-a gândit să-i slăbească furia

gândește-te
cum ar fi dacă ar exista o singură
fereastră prin care ai putea privi afară
și nu e în casa ta
l-ai ucide sau l-ai iubi
pe proprietarul ferestrei
doar cât să scoți capul
și să respiri

astfel de zile răsturnate
astfel de senzații
umblă prin mine
și nu vreau să le prăsesc
isterică sufocându-mă caut aerul curat
de afară

cine s-a făcut stăpân pe libertatea mea
să-l văd pentru o secundă atât
și-o să schelălăi o noapte întreagă de fericire

râsu plânsu

din tata n-a mai rămas nimic evident
o poză în ramă
maxim 10 lei
câteva haine nedate încă de pomană
eu și frate-meu
sângele lui în sângele nostru
circulă uneori cu viteză ca pe autostradă
alteori e forțat să tragă pe dreapta
sângele și amintirile

am trecut prin toate contrariile
maturitățile imature și
viceversa
mai mult sau mai puțin împreună
frică violență tăcere ură
răbdare toleranță înțelegere
dor
niciodată iubire
n-am avut nevoie de terapie
el a fost virusul
tot el antidotul

mi-a zis elizu că oamenii sunt ca niște posturi de radio
emit pe frecvențe diferite și totuși se înțeleg
se compatibilizează cumva
frecvența lui gheorghe
nu era conectată cu afară
doar cu sine
confort egocentrist
nu de profunzime

din tata au rămas vorbele
aruncate și mereu luate înapoi
maximele înțelepciunii ieșite de pe orbită
„da ce vreți să mă spânzur?!”
un parpangel oscilând între
elan muncitoresc
și oboseală existențială

tata e în nervii suprastimulați
mușcați de febră
în ochii care uneori resping lumea
în articulațiile dureroase
în zgârciurile strâmbe și hidoase
care se răstesc trupului
tata e în râsul meu
în sarcasmul cu care pedepsesc
subumanitatea
tata e izvorul tuturor revoltelor mele
la minus emoție
m-am disciplinat și crescut
cu plus emoție

într-un râsu plânsu
nu te uit și beau
în cinstea ta
în felul meu

Foto credit Laura Stănică: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=684491024945605&set=ecnf.100001541410557&type=3&theater

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

2 Comments

  1. Ce poezii stupide. mai posteaza si intr-o revista Misterele Dunarii in Tulcea. Aberatii.Strica revista aia. Sa-i zica cineva ca nu are ce cauta intr-o revista de istorie.

  2. Eu n-aș fi chiar atât de drastic. Dacă poemele astea sunt „aberații”, așa cum susțineți, v-aș putea da câteva exemple de aberații autentice, doar așa, ca să aveți cu ce compara.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.