Cred că, uneori, confuziile de date sunt un lucru bun. Am ratat, așadar, ziua de naștere a lui Camil Petrescu. Sincer să fiu, am fost convins întotdeauna că este născut pe 22 aprilie. N-am făcut până acum diferența de 13 zile dintre calendarul gregorian și cel iulian. De aici și explicația faptului că acum câteva zile, când publicam o scrisoare către Camil Petrescu, spuneam că ziua lui va fi peste două săptămâni.
Încerc, cu toate astea, să iau partea bună a lucrurilor din toată întâmplarea. Ieri, toată lumea a scris, mai mult sau mai puțin, despre Camil. Astăzi însă e tăcere în jurul lui. Momentul e numai bun pentru a ne aduce aminte și de poezia pe care a scris-o. Iată ce spunea Eugen Lovinescu pe la 1920:
„Arta lui împinge cunoașterea poetică până la o măsură pe care literatura română n-a cunoscut-o încă. În mijlocul unei poezii închinate notației, d. Camil Petrescu ne-a dat impresiile cele mai pregnante, de ordin pur vizual, expresiile cele mai tipice pentru a traduce o senzație și, uneori, imaginile cele mai viguroase. Poezia d-lui C.P. este, poate, cea mai plastică din câte cunoaște literatura română. Această calitate îi fixează locul și originalitatea.”
Am ales pentru azi trei poeme din „Un luminiș pentru Kicsikém”, preluate din volumul „Camil Petrescu. Opere, volumul I. Versuri”, apărut la Editura pentru Literatură în 1968.
NIMFA
În picioare
În mijlocul patului
Ai aruncat pe rând jos pe covor
Toate de pe tine,
Tu luminoasă și ștrengară ca o glumă
A soarelui
Și din valuri de dantelărie albă,
Apari mai albă,
Mică și desăvârșită ca din spumă.
Mai ai acum în mână
Cămășuța străvezie și ușoară.
– Și parcă ai în mână un suflet rătăcit nevinovat
Dar iată că se-aud pe-afară
Pași prea lungi, prea rari,
Surprinsă tresari:
Ți s-a mărit albul ochilor prea mari,
Urechile micuțe stau la pândă,
Arcul viu al buzelor,
Resfrânt în jos, așteaptă.
Și întregul trup
(Cu strălucirea caldă și plăpândă)
Puțin plecat înainte
Ascultă.
Pari o nimfă speriată, cu dobândă,
De foșnetul suspect dintr-un stufiș,
De ochi care se-apropie furiș.
Dar pașii s-au depărtat…
Trăsăturile feții s-au destins dintr-o dată,
Te uiți la mine cu ochi strălucitori,
Picură în aer limpezimi de salbă,
Mi-arunci în față, nebunatecă,
Perina
Și cauți scăpare sub cuvertura albă.
CEARTA
Miniatură de fildeș mărită,
Și necăjită.
Tu nu știi ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îți strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe și tac…
Și tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.
Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind în altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smucești furioasă de haină
Și să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.
VERSURILE
Ți-am spus că am scris pentru tine
Versuri
Și curiozitatea ta nu mai are astâmpăr…
M-ai luat lângă tine pe divanul,
– Pe care mai cad draperiile roșii de catifea –
Și mă pui să ți le traduc în nemțeasca mea,
Care totuși
Nu te mai face să râzi.
Asculți cu ochii,
Cu născiorul,
Și cu urechile micuțe
(Stă cuminte până și mătasa rochii).
Eu povestesc ce-mi trece prin cap
Și seriozitatea ta e fără margini.
Dar iată, când gândesc să scap,
Dintr-o umbră de surâs din ochii mei
Ai prins de veste că-ți spun dinadins
Alte prăpăstii
Și te năpustești pe mine
Mânioasă, cu pumni mititei.
Foto credit Camil Petrescu: https://adevarul.ro/locale/constanta/cella-serghi-fiica-marii-iubita-camil-petrescu-7_5139aa2600f5182b85e20056/2_5139abae00f5182b85e208a9.html
