Constantin Acosmei mi-a dăruit volumul „Jucăria mortului” într-o seară de septembrie 2012, în subsolul acela aflat parcă permanent în penumbră din Club A. Era un CDPL Fest, iar poetul își lansa la Casa de Pariuri Literare o nouă ediție, a IV-a, revăzută, din unicul volum pe care l-a publicat.

Mi-a dat și un autograf, așa cum se dau în general autografele astea, fără să-l cunoști neapărat pe cel căruia îi semnezi cartea și pe care îl asiguri de „prietenia” ta. Costică Acosmei mi s-a părut un tip modest și retras, care nu făcea deloc caz de binemeritata celebritate de care se bucura în mediul literar de la noi.

Nu mai trebuie să precizez că i-am citit cartea de nenumărate ori. E un fel de manual al conciziei și al inciziei dureroase în real, cam cum face T. S. Khasis în „Arta scalpării”, dar mai puțin elaborat. E o artă a manevrării acestei jucării care trece aproape pe neobservate de la unul la altul și care ne transformă într-un fel de altă jucărie, a destinului și a morții.

Interesant este că acest volum a ieșit în lume în 1995, înainte cu vreo câțiva ani de apariția fracturismului și de momentul eclozării generației douămiiste. Fără „Jucăria mortului” lucrurile n-ar mai fi stat poate la fel.

Relatarea unui copil

Într-o zi tatăl meu a venit acasă beat, a traversat holul și s-a prăbușit îmbrăcat pe patul cu arcuri din dormitor. În casă era cald. După câteva minute s-a năpustit izbindu-se de pereți către baie, dar nu a mai ajuns până acolo și a vomat de câteva ori pe linoleumul din hol, apoi s-a întors încet în dormitor. Atunci eu am strigat din bucătărie, m-am încălțat cu sandalele, mi-am făcut avânt, am strigat „Pîrtie!” și am început să mă dau pe gheață, alunecînd pe voma tatălui meu. M-am jucat așa multă vreme (am căzut de cîteva ori, dar m-am ridicat imediat și am luat-o de la capăt), pînă cînd ușa de la intrare s-a deschis și mama m-a prins din viteză în brațe, scăpînd sacoșa cu legume din mîna stîngă.

Relatarea unui bărbat

Eram chior de somn. M-am întors cu fața la perete și mi-am tras pătura peste ochi. După un timp, ea a aprins becul și a pus reșoul în priză. M-am învîrtit pe partea cealaltă, dezvelindu-mă. Ea s-a aplecat în genunchi, și-a aprins o țigară de la rezistență și a început să sufle fumul cu vîrful buzelor spre gura mea căscată, horcăind încet. Pe urmă a pus un disc zgîriat, și-a lepădat capotul pe scaun și s-a fîțîit prin odaie, legănîndu-se după melodie. A luat de pe masă o sticlă și două pahare, apoi s-a ghemuit la căpătîiul patului. A umplut unul dintre ele și a început să toarne cu țîrîita lichidul dintr-un pahar în altul, șoptindu-mi la ureche. Cînd m-am trezit dimineața tîrziu în camera goală, m-am aplecat la marginea patului ud și am scuipat cu putere pe reșoul aprins.

Relatarea unui bătrîn

Am dat pătura la o parte și am început să culeg în palmă de pe cearșaf firmituri de pîine, fire de tutun, coji de var, unghii tăiate, o zgaibă uscată. Am adunat în chiuvetă hîrtiile mototolite de sub pat și le-am dat foc cu bricheta. Apoi am deschis robinetul și scrumul a sfîrîit. Bucăți negre de spuză au început să plutească prin cameră. Am ieșit pe balcon, mi-am încleștat mîinile pe balustradă și m-am uitat în jos. De la blocurile vecine se auzea liturghia la un aparat de radio dat tare. Atunci am început să sughit. Am traversat camera și am ieșit pe hol, lăsînd ușa numai alăturată. Așteptam să o trîntească curentul, să mă sperii și să îmi treacă sughițul. Pe cînd făceam cîțiva pași prin fața ușii, ca să îmi distrag atenția, am alunecat pe un scuipat. Nu m-am mai putut ridica. Am reușit doar să mă sprijin cu moalele capului de perete. Am deschis gura și am început să-mi clatin încet un dinte cu degetul.

Foto credit Constantin Acosmei: https://www.guerrillaradio.ro/revista-guerrilla/constantin-acosmei-scrisoarea-unui-provincial/  

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment