L-am cunoscut pe George Ciucă la Școala de Vară „Gheorghe Crăciun”, care s-a desfășurat în perioada 11-17 iulie la Ipotești, eveniment organizat de Editura Paralela 45 în parteneriat cu Memorialul Ipotești. Atelierele ținute acolo de Florin Iaru, Marian Ilea și Cosmin Perța au avut ca obiect proza scurtă, așa că n-am știut că George este și un talentat poet.
Aflu acum – și e foarte bine că s-a întâmplat așa – și mă grăbesc să-i public textele trimise la „Poșta redacției” nu cu sentimentul că am făcut o descoperire (fiindcă George era deja „descoperit” de Cosmin Perța și de echipa de la Editura Paralela 45), ci cu un ușor regret că n-am aflat asta la Ipotești și, în consecință, n-am vorbit (și) despre poezie acolo.
Iată ce-mi spune George despre el: „Sunt George Ciucă. Scriu și poeme. Nu le-am publicat până acum. Cum mi-au plăcut facultățile, am făcut două, una de teatru, la Sibiu, alta de litere, la București.”
Aviatorilor 0 minute
și apoi sunt zile ca asta
când e frumos afară
și stai toată ziua înăuntru
în casă în birou în amfiteatru
în tine cert e că stai ascuns
cert e că mai aveai o șansă
să faci un pas dar ți-ai
sugrumat orice pornire
/tati de ce n-a venit moș crăciun anul ăsta
i s-a futut elanul/
și apoi sunt zile ca asta
când stai lipit de pat cu
ochii căscați în mirajul
dreptunghiului tău de plastic
și te plângi prin cuvinte
care nu înseamnă nimic
că ai obosit și că ți-e silă
/cugetând la viața lui fără de păcat, pustnicul și-a desprins și ultima căpușă de pe piciorul aschilambic și a vomat apa pe care o băuse la micul dejun/
și apoi sunt zile ca asta
când te uiți cu mirare în jos
și nu ți-o mai vezi de burtă
sau îți dai seama că ți-e greu
să te ridici din pat sau că
te ia somnul când încerci să
citești sau că ai uitat să
plătești curentul sau că nu
ai luat pâine sau că e trei
și n-ai făcut nimic din ce ți-ai
propus și te mai și bâzâie
telefonul – mesaj promoțional
– nu te caută nimeni că au
uitat că exiști la fel cum
ai uitat și tu să le spui
la mulți ani de ziua lor și
să îi întrebi ce mai fac când
le-ai cerut dooj de lei
împrumut să-ți iei un pachet
de kent lung și-un ciucaș
/săru’mâna, mă scuzați că vă deranjez, știți cumva cum se ajunge pe strada apusului?/
și apoi sunt zile ca asta când
te trezești obosit și bălos
și visezi doar la momentul
când o să ajungi înapoi în pat
să dormi dar până atunci
trebuie să treci prin jeg și metrou și cuvinte și dorințele oamenilor și kent lung și două pungi de chipsuri și trei ore de scroll și opt ore de muncă și dă-te bă mai încolo și salut ai un moment și bună ziua și la revedere și nu ne putem vedea astăzi și ai terminat proiectul ăla și lasă-mă te rog până săptămâna viitoare bună seara o pâine vă rog
Și
Așa
Mai
Departe
Timpuri noi 7 minute
în orașul ăsta mai trăim doar eu
și tantile păroase de la autoservirile
de prin cartierele mărginașe
eu și ele rătăciți prin măruntaie
de formă alergând descreierați
printre catedrale și ipochimene mumificate
cu ochi zbârciți
în găvanele capului
eu și ele întinzând străchini nespălate
cu otravă de omorât tot ce iubești
cu piure de cartofi scâlciat de teamă
cu mormane de mucuri de țigări mirosind
a buze chircite de neșansă
cu ciozvârte de beție aruncată în
amintirea ei care purta ruj roșu când ne-am întâlnit
ultima dată
munți de puncte puncte pe
dreptunghiuri de plastic
și de masturbări pe peretele
nopții încâlcite în care
te-am lăsat să mă aștepți
până la șase
eu și tantile păroase de la autoservire
înființând o nouă republică în megalopolisul
singurătăților complet îmbâcsite de uitare
noi zdrobind capul morții cu polonicul murdar
noi zâmbind cu dinți negrii clienților murdari
la gură
Noi răzbătând printre cojile de cartofi direct în poarta raiului
Noi luând cu asalt raiul și omorând îngerii cu
lingura mare de salată
noi sfârșind singuri și triști
într-o autoservire băloasă de la piața muncii
unde autobuzul nu vine niciodată
de frică.
Preciziei 2 minute
de câteva săptămâni nu mai alerg după metrou.
m-am învățat, îl văd pe partea cealaltă a peronului
și merg încet
(orașul ăsta te învață să mergi repede & să te uiți urât)
spre el, aproape că sper să se închidă ușile până să ajung,
să se uite și la mine oamenii cu un pic de compătimire:
uite săracu, a pierdut metroul, acum stă și așteaptă
/oare am lăsat gazul deschis ușa descuiată copilul pe balcon fierul în priză papucii pe hol am obosit/
uite săracul, ciufulit și cu privirea aia abătută
stă acolo pe peron și se uită în telefon
/să pun unu solist la dinamo de ce nu-mi răspunde ce ciudat se uită la mine tipa aia are pantofi ca nevastă-mea ai de capu’meu cât e ceasu’ nu trebuia să bag la păcănele am obosit/
uite săracu cu cartea aia a lui, ce dracu citește acolo
de e așa interesant încât să piardă metroul?
mai mă prinde și pe mine câte o carte, dar
așa să nu știu ce se întâmplă cu mine, dă-le-n colo
de cărți că face copiii dă nu mai știe pe ce lume
trăiesc, nici femeia nu le place la ăștia
/îmi bag picioarele mi s-au rupt ștrampii mi-a dat cu seen i-am zis că îl iubesc e băiat bun cred că mă înșală să cumpăr rochia aia am obosit/
știu suficient de multe despre oameni încât să
nu cred că ei se gândesc la mine mai mult
de o secundă, mă văd cum mă benoclez trist
la metroul care pleacă din fața mea, zic
săracu, și-și văd de treabă
/bag o șaormă când ajung fut iar am uitat să plătesc întreținerea or fi făcut ăștia ceva de mâncare dacă nu spală muiștii ăștia vasele mă mut nu am luat mâncare la câine mâine mă scol la 5 am obosit/
sau poate sunt doar prea leneș să alerg,
poate doar nu-mi place gândul că o să mă
ciocnesc de cineva și n-o să mă observe,
poate gândurile din metrou sunt deja prea
înghesuite și dacă mai vin și eu cu ale
mele alergând disperat și intrând în timp
ce se închid ușile și trântesc gândurile mele
de gândurile lor iese cine știe ce coliziune bam
cern se împrăștie electroni și bosoni higgs și
mai știu eu ce mâță moartă iese din cutie
și mușcă
și mușcă
și mușcă
și oamenii se pierd cu șarpele lor de fier cu tot
împachetați în gânduri și năclăiți în
mațele de monstru
/urmează stația păcii cu peronul pe partea stângă/
