Ioan Es. Pop s-a născut pe 27 martie 1958 în satul Vărai, județul Maramureș. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din Baia Mare (1983), devine pentru șase ani profesor de limba și literatura română în comuna Ieud.
În septembrie 1989 vine în București și lucrează ca muncitor necalificat la Casa Poporului. Până în 1992 locuiește în căminul de nefamiliști de pe strada Oltețului nr. 15. Din 1990 a lucrat la publicații precum Luceafărul, Cotidianul, Zig-Zag, PRO TV Magazin, Ziarul de Duminică, revista Descoperă.
A fost membru al Cenaclului „Universitas”, care era condus de Mircea Martin. A debutat editorial cu volumul „Ieudul fără ieșire” (Editura Cartea Românească, 1994), pentru care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România și din Republica Moldova.
Acest volum emblematic pentru poezia nouăzecistă (și nu numai) a fost reeditat de Casa de Pariuri Literare în 2015. Pe pagina de gardă se află următorul mesaj:
„Această carte a apărut în 1994, an în care s-a născut fiica mea Clara Pop-Dudouit, și reapare cu ilustrația originală de copertă în 2015, când Clara nu o va mai putea citi.”
Din acest volum am preluat atât notele biobibliografice, cât și textele de mai jos:
1.la ieudul fără ieșire și noi am, și noi am fost cândva
și sîntem și acum și o să fim și mîine poimîine și
în veci apa aceluiași rîu ne va scălda
cîte luni n-a fost decît doar zi și noapte,
cîte luni nu l-am căutat peste tot?
trecătorule, fii cu luare aminte: spațiul acolo
o cotește brusc la stînga, capul reptilei se
rupe de trup, ghipsul grumazului plesnește și crapă. acel cap
singur plutește acum peste uscaturi și ape,
singur este acolo cel singur pe
corabia lui sebastian.
ci fii tu cu luare aminte: dacă aluneci acolo,
nici o hartă n-are să-ți mai fie de folos,
zadarnic te vei zbate să afli ieșirea intrarea ieșirea,
zadarnic vei zori să rupi lințoliul spațiului
în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decît
de urma piciorului tău de dincoace.
fără margini este ieudul și fără ieșire.
nici o geografie n-a reușit încă să-l aproximeze.
nu l-a prevestit nici o aură.
nu-l urmează nici o coadă de cometă.
ca nourul peste văzduhuri plutește el peste
uscaturi și ape, nu-l prevestește nici o
aură nu-l urmează nici o
coadă de cometă.
4.ies rar și cînd ies pereții tremură tot mai vlăguiți
după efortul expulziei. într-o zi
n-or să mai aibă destulă putere să-și
împingă fătul afară de tot.
aici numai patul mai are puțină căldură umană.
și eu dorm și mă scufund în saltea și ea mă
îmbucă tot mai de sus, de
umeri, de ceafă, de piept.
și dorm acum pentru că mîine urmează
și mîine să dorm și în molusca pernei
nu mai contează dacă eu sînt eu sau eu –
salteaua se umflă și mă scufundă încet în
întunericul ei dulce, fără speranță, fără vedere,
se-nchide deasupra și se lipește ca un plic la căldură,
placenta cearșafului abia mai îngăduie răsuflarea
și mircea strigă trezește-te, dar eu nu-l mai aud
trezește-te, zice, dar eu nu.
la ce m-aș trezi și cu ce-aș mai rămîne
dacă m-aș trezi în întregime.
9.în ziua de paișpe, adică marți, adică ieri,
viața mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au
plumbuit. în genunchi ca într-o gară trenul
femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat și s-au dus
de-a lungul gîtului în sus. au
șușotit ceva la ureche. s-au sfătuit să coboare cu totul
și să-și doarmă somnul în mănuși.
să le fie mănușile odăi pe veci
mîinilor mele triste și subțiri și reci. și gura s-a
ofilit și ea, a zis m-ai ținut cufundată
atîta vreme-n obraz ca să slujesc
la rîsul tău nefiresc. acum pa, dragule, eu mă duc
să mă culc puțin sub limbă. singură cuc.
nu cu tine că pe tine nici cămașa nu stă
fericită. că e lezată-n mătase
de șoarecele care-ți roade-n oase.
dar pantofii tăi sînt încă negri. or să poarte
doliu după degete. or să te jeluiască.
preot o să fie unghia, lăutari genunchii
umerele nași, mîinile nuntași
iar făclie fosforul din unghii.
Fot credit Ioan Es. Pop: https://cdpl.ro/
