Ioana Nicolaie face parte din categoria poeților pentru care scrisul este un modus vivendi și o călătorie în spațiul pierdut al vârstelor anterioare” spune Carmen Mușat pe coperta a IV-a a acestui volum din care am tot citat și din care probabil n-o să mă mai satur să citez.

Sper că nu o să spuneți că am început să mă repet și așa mai departe. În fond, fie și dacă aș prelua poeme pe care le-am mai postat pe www.omiedesemne.ro, tot ar fi ceva nou. În cazul poeziei Ioanei Nicolaie, de fiecare dată când îi recitești vreun text ai senzația că te afli în fața unuia complet nou.

Dacă am numai eu impresia asta, probabil că nu e ceva în neregulă cu mine. Ar fi o dereglare datorată poeziei și, în consecință, ar fi un lucru bun. Așa cum trebuie să privim cu ochi buni textele de mai jos (preluate, așadar, din volumul „Autoimun”, apărut la Editura Cartea Românească în 2013), fiindcă poezia ne convinge să facem asta și în ciuda faptului că ele ne aduc în față, brutal și delicat deopotrivă, o lume a suferinței și a bolii.

Fișă 1: Când

Când m-am întors din Torino
Am dat peste boală
Și-am amuțit lângă ea,
Căci în oraș între timp se făcuse
doar seara târziu,
doar pulberea fișelor
de la metrou.

Fără să știu că nu se poate scăpa
Mi-am lipit-o ca două palme
pe față
Și corpul întreg s-a umplut
De mingiuțe bine umflate
Ce ici și colo încep să se spargă
Doar să îndrăznești să le-atingi.

Totul e cu susul în jos
Ajung cu edem faringian
la urgențe
Și-n jurul meu o capcană
Se golește de aer,
Iar valul crescut cât un lac
Mătură străzile până aici
Sub sandalele unde beciul
A fost de la-nceput construit.

Fișă 2: Aerul

„Aerul e cosmosul peștilor”
A zis Gabriel, băiețelul,
Și cosmosul meu este boala
Uite ce volute fac acuma prin ea
Îmi pândesc ochii
Fără speranță,
În toamna aceasta o vor lua
Încetul cu încetul din loc.

Frica mea e din iod
Și are închis până la gât un halat
Sub care stăm cu toții
De parcă am pregăti deja cina,
Iar Gabriel, băiețelul, întreabă
„Dar care din voi va muri mai întâi
E vreuna din voi gata să moară?”

Luna a căzut iute în mare
Și pe trotuar s-a auzit
Încă un timp gălăgia.

Între mine și mine
A ajuns să fie doar boala,
Fiindcă într-o zi anume
Tinerețea brusc a bătut în retragere.

Fișă 3: Am ajuns

Am ajuns iarăși la doctor:
Asistenta, fiolele, seringa sterilă
Și-o ușă mai pustie ca parcul
De unde corturile circului
Au fost de curând ridicate.

De-acum culeg alte roade
Un puls ba mare, ba mic
În care, fărașe cât unghia,
Se umplu mereu de ceea ce
doare.

Foto credit Ioana Nicolaie: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1969052040053207&set=pob.100008452903087&type=3&theater

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment