„Mă numesc Ion Caraion și sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi dați afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator (…). Am publicat în România, totdeauna cenzurat și în răspăr cu patru dictaturi succesive (carlistă, legionară, antonesciană și comunistă), aproape 20 volume de versuri, zeci de traduceri și antologii din lirica și din proza universală, 5 culegeri de eseuri etc.

Am zăcut 11 ani în temnițele comuniste și am fost condamnat la moarte, pentru a fi arătat că de fapt comunismul nu-i decât o și mai abjectă și mai dură și mai primejdioasă formă de totalitarism. Pe când regimurile fasciste din România anilor 1939 – 1945 erau la putere, am fost antifascist și m-au vânat pentru a fi ucis.

Am scăpat ca prin hazard mâinilor nimicitoare ale Gestapoului, am stat fugit și ascuns, iar șeful cenzurii militare la București mi-a pus în 1943 revolverul la tâmplă, amenințându-mă cu împușcarea, pentru articolele mele antinaziste. În 1944 am participat la fondarea și apariția legală a oficiosului partidului comunist, ziarul Scânteia, și am fost concomitent secretar de redacție al Scânteii Tineretului, organ de presă al Uniunii Tineretului Comunist Român.

După câteva luni mi-am dat demisia, scriind în ea negru pe alb că nu-i altceva comunismul decât cauza care a generat apariția fascismului și că puterile occidentale învingătoare au comis la sfârșitul războiului grava, impardonabila eroare de a distruge efectul unui rău (fascismul), în timp ce lăsau neatinsă cauza răului, adică exact ceea ce se cheamă și ceea ce este comunismul, pericolul comunist, deși atât cauză cât și efect se cereau concomitent și definitiv extirpate. (…)

Străbătând între 1950 – 1955 cele mai crâncene închisori și lagăre de exterminare (Jilava, Canalul Dunărea – Marea Neagră, minele de plumb din Maramureș, Gherla, Aiudul și altele), condamnat a doua oară la moarte, m-am eliberat cu toți deținuții politici în 1964. Treceam de fapt din celulele unui lanț de închisori mai mici în marea ocnă care devenise și se mândrește a fi România Comunistă.

Prima carte a mea, cu versuri antirăzboinice, Panopticum, mi-a fost interzisă de cenzură în 1943, sub fasciști. Ultima carte, cu eseuri împotriva lașității, corupției și vânzării de conștiință, Jurnal I, mi-a fost interzisă de cenzură în 1981, sub comuniști. Apoi am fost silit (prin amenințări și atacuri șovine, înseriate pe luni de zile) să-mi părăsesc țara, luînd la 58 de ani drumul pribegiei, cu soția, copilul meu și încă două valize.

Fac parte dintr-o mișcare politică vastă, care numără 22 de milioane de membri. Mișcarea politică din care fac eu parte se cheamă poporul român. În cadrul ei structural, fiecare component e un conducător sau poate fi. Și eu și oricare dintre cei captivi acolo. Cum să fie desființat un popor? Peștele de la cap se împute. Acolo, peștele s-a împuțit până la coadă – și cineva e de prisos ca o celulă bolnavă. Ghiciți cine.”

Cu această „Confesiune” începe volumul „Apa de apoi. Versuri din exil”, de Ion Caraion, apărut în 1991 la Editura Cartea Românească. Am preferat să reproduc cea mai mare parte a acestei scrisori, în loc de orice biografie, din motive care mi se par evidente.

Dincolo de toate controversele din jurul lui Ion Caraion – problemele de caracter, colaborarea cu securitatea etc. – eu îi sunt recunoscător fie și numai pentru că a lăsat în urmă „Antologia poeziei americane” (Editura Univers, 1979), volum care, în ciuda numeroaselor probleme de traducere (despre care am mai amintit uneori aici), a fost pentru mine un fel de biblie a revenirii la poezie.

[Mai mult sau mai puțin e terminat se pare]

Mai mult sau mai puțin e terminat se pare
totul. Timpul, trecutul, excitația
luminii și-a perdelei. În dantela
draperiei ca o rochie
artificial, păianjenul.
Pictura se revarsă ca o ploaie pe străzi
În după-amiaza ascuțită ici-colo de vânt
născocim nemișcării
crengi de arbori care nu-s.
Pustiu intact.
Unica
reconstituire.

Mai mult sau mai puțin totu-i terminat

Ecoul trece prin oraș ca o jucărie din mână în mână

[Sunt ca un oraș în care nu mai locuiește nimeni]

Sunt ca un oraș în care nu mai locuiește nimeni

organele mele erau în creier
acuma organele mele sunt în ficat

arborii se usucă de la poartă până-n stradă
și fiecare gând e-o zi sau o noapte
gata să cadă
coșmarele mă târăsc pe ulițe fără umbră
soarele umple din mine câte-o halcă
iar apoi e mut
nu știu cine mă calcă-n picioare
uliii vin și mă ciugulesc
degeaba au trecut norii, degeaba țipă vântul
sunt mai bătrân ca pământul
și mai trist ca geneza

Exil

Ceața-i o linie. Spațiul se termină într-un copac.
Tren de noapte. Pasăre            undeva.
Din timp în timp, gări calcinate.
Atunci marea a întrerupt brusc
timpul.
Nimic nu s-a mai deosebit de nimic.
Limbajul era o închisoare.

Foto credit Ion Caraion: https://cultural.bzi.ro/opera-lui-ion-caraion-24720     

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.