Ion Stratan este poetul a cărui absență o resimțim tot mai acut pe măsură ce timpul de când nu mai este printre noi se tot dilată. Unul dintre cei mai prizați scriitori optzeciști, Ion Stratan are parte de o discretă glorie postumă. Din când în când, rătăciți „in translation” ca mine îi mai dăm un brânci în lumină și-i scoatem poeziile din rafturile pe care a început să se depună praful.

Cred că pe Ion Stratan l-a caracterizat cel mai bine (sau nu?) Nicolae Manolescu în prefața la volumul „Aer cu diamante”. Să-i dăm cuvântul, așadar:

„Ion Stratan are o mustață de palicar și un zâmbet de fecioară. Inteligența îi e ascuțită, vie, străpungătoare: n-o folosește însă decât rareori spre a tăia sau lovi. E atașant, calin și probabil una din acele ființe făcute să se devoteze.

Odată cu mintea îi scapără limba. Poeziile îi sînt laconice, ermetice, neocolind jocul de cuvinte; invenția e fonologică și morfologică mai degrabă decât lexicală; iar sintaxa trăiește din elipse. Ceea ce arată la Stratan vocația modificării structurilor limbii, la nivelul nucleelor și al imenselor forțe ce sălășluiesc în ele.”

Textele de mai jos au fost preluate din volumul „Aer cu diamante”, apărut la Editura Humanitas în 2010.

„Susține porția zilnică de poezie care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne».

Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează un dolar pentru porția zilnică de poezie.”

Te-am prins

ai lucit o clipă în soare
harpist, tu din solzii
deltei reci de dogoare

te-am prins și te-am plîns
la apa neîncepută de jegul coconului
cu gura din care atîrnă
limbile Babilonului

te-am prins
te-ai zbătut
la apa neîncepută
mi-ai tăiat degetele-n
laba de broască, încet
ca-ntr-o inimă descusută

sub sălcii sălcii
îi chemasei pe vii

te-a prins seaca și gînditoarea
trestie-frumoasă și bestie

te-am prins într-o capcană de apă
sub care morții mei sapă
te-am prins fără vină
într-o catastrofă de mină

vietato vivere – tre morti, tre
disparuti e tre leșin-iati
peste ei umbra ta trece
cu sfaturi
a se păstra la loc uscat
întunecos și rece

pe tine, care nu cunoști vreun mort
după vorbă sau după port
în care se-necară ai mei
amoebe luptînd în groapa cu lei

îți mai dau cîte-un vierme
care-i roade singurătatea
să te hrănești în acvariu,-n sicriu
sting lumina pe care-ai aprins-o pe ape
Tu, cel ucis să te scriu

Ai putea fi unul din ei

dintre viermi, dintre zei
Cînd lumea era fără gură și căsca
la amintirea visului ce sta
și-a fost de-ajuns să nască steaua goală
materie trosnind de plictiseală
vînată de o vînătă-ntîmplare
sau poate de-amintirea unui gînd mai mare
și cînd Cuvîntul era coapsa vidă
prinsă-n corset de casta piramidă
cînd au venit pe scuturi sau sub scut
în gît cu limba iute-a celui mut
bătînd timpanul celui ce n-aude
punînd țintar la orbi pupile ude
atunci ți-am dat cinci sutele de chipuri
stupide și sculptate în nisipuri
doar pentru-o viață cu v mic pe bot
de viperă zvîrlită dintr-un Tot
cînd te cătau și mărunțeau nisip
cu laser într-o carne fără chip
cu ferăstraie, cu securi, cu tesle
cu arca disperării într-o iesle
cu fierul ce poate te-a nimerit
înzecit, însutit, înmiit, mărunțit într-o pîine
acum
din pămîntul de-atunci, pentru mîine
mîine-acest oraș liniștit
păzit de turbatul său cîine

A doua seară eram cu amicii

beam cîte-o bere, cerusem micii
un cerc de stele împrejur
deasupra cerc de stele
Sat wam asi-mi s-a spus
într-o învălmășeală de vorbe, pahare
formula era sîsîită, se pare
și nu m-am văzut și nu m-am supus
și n-am crezut că sînt eu
în nici o oglindă, în nici un tablou
zugrăvind germinarea homuncului nou

Am lăsat două lemne la picioare de mese
puse cruciș și părînd ne-nțelese

N-am putut să mai urc – un om sînt.
Să arunc lestul de tălpi la pămînt.
Nu cred urcării spuse de-Acela
Unde-i balonul, unde-i nacela?

Mi-au dat confetti și farfurii
E pur si muove să spun, iepuri vii
Să scot din colțul gurii cu mîinile
Ținută-n zîmbet, să-nmulțesc pîinile

Ai, ai, nella strada, cabotin, saltimbanc
Farseurul lui pește și-al vinului franc

mi-e frică, mi-e frică
și scot din năframă năframa mai mică

Dacă se află-unul va spune
Amprentele mele sînt încă pe rune
Rotulele mele-s lăsate să țină
Pe altul ce cade-n genunchi în grădină

Și-nvîrt lampionul, localul, tot, hîd
Și masa, tavanul și sudui și rîd
Mănînc tencuiala și nota de plată
Ce știu că odată veni-va, odată

Înfricoșată, la miezul nopții cu mierle
Cînd, fără de veste, din rîtu-i cu perle
cel de jos, cel de sus
bunul sau răul
viul sau mortul
viermele, mărul
va grohăi Adevărul

Foto credit: http://24pharte.ro/nino-poezia-poetul-si-noi/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment