Domnul Keresztesi Zsolt-Albert mi-a trimis pe adresa redacției trei poeme scrise de Iuliana Pașca, despre care a adăugat: „Ea a participat și citit la cenaclul UBB coordonat de poetul Ion Mureșan și la cenaclul “Ars Retorica” coordonat de mine. Mi-ar face o deosebită plăcere să vă uitați peste poezii și să le găsiți un loc pe pagina dumneavoastră.”

Domnule Keresztesi, aceasta este dovada că am primit textele și că le-am citit cu atenție. M-am decis să le public în ciuda parcă prea avântatului debușeu galactic și a unor exprimări care ar fi putut fi corectate lesne de un ochi poetic ceva mai vigilent. Fiind însă vorba de o autoare foarte tânără, mi-am spus încă o dată (pentru a câta oară?) că tot omul merită o șansă. La următoarea „înfățișare” aștept însă pași semnificativi înainte.

În loc de orice autobiografie, iată și ce mi-a spus autoarea despre crezul ei poetic: „Poeziile exprimă esența relației dintre conștiința mea și lumea exterioară, de cele mai multe ori, o lume astrală, în care microcosmosul (eu) împărtășește tot aceleași trăiri, emoții și pasiuni ca și macrocosmosul; se regăsește și se raportează mereu la acesta. Așadar, reflectez și scriu, fiindcă este modul prin care eu încerc să înțeleg lumea.”

Înțelegere

Când cerul era doar o boltă albastră
nu o cunoșteam, dar trăiam visul
încă neștiut
– eram copilul ce se zbate-acum în mine –
Apoi am întâlnit-o!
cu ochii de tăciune viu îmi îngheța oasele
și sufletul…
tăcerea tăciunilor m-a liniștit
treptat,
i-am întins o mână de frică,
mi-a răspuns cu una de curaj…
de-atunci umblăm printre trecători, așa,
la braț
iar albastrul cerului s-o fi amestecat
cu lacrimile îngerilor de gheață ai oaselor mele,
că-i o materie cenușie.

Cosmogonie

Aș vrea să vă spun despre nașterea mea,
dar nu știu cum să încep cu neînceputul…
Mama zicea ca m-a născut cu greu,
înainte de vreme.
Nu-mi amintesc,
a trecut mult de atunci,
dar știu că am fost acolo când și eu,
la rândul meu,
am născut-o pe mama
și pe bunica.
Am văzut când din inimă
mi-au țâșnit șiroaie galaxiile,
niște sori zâmbeau de pe șira spinării,
iar din respirația neobosită se nășteau sateliți.
Neuronii formau stele în pletele curcubee
în timp ce Marte se pregătea de luptă.
Din degetele mâinii stângi
s-a desprins, cu tot cu inele, Saturn,
apoi, ca un fulger, a apărut din senin, Zeus,
iar la picioare mi se așternea Pământul.

Podul de lemn

doi copaci –
unul pe un țărm însorit, altul
la celălalt pol al lumii…
Uitând de rădăcini,
ne-am crescut ramuri ca, în atingerea lor,
să formăm coloana infinitului
până dincolo de moarte.
dar albia râului ne-a purtat pe fiecare prin alte galaxii…
și ni s-a retezat avântul crengilor.
Ne-am regăsit apoi într-o altă viață
în podul de lemn
suspendat între Răsărit și Apus.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.