Ko Un s-a născut în 1933 în Coreea. A început să scrie versuri la doisprezece ani. În 1950, în timpul războiului coreean, a suferit o cădere nervoasă și a avut prima tentativă de sinucidere; în următorii 20 de ani a mai avut încă trei încercări.

Înainte de sfârșitul războiului, s-a retras într-o mănăstire și a devenit călugăr budist. În următoarea decadă a practicat meditația Seon și a călătorit prin țară. În 1957 a fondat primul ziar budist din Coreea și a început să publice poezii, eseuri și romane. În 1958 și-a făcut în mod oficial debutul ca poet.

Ko Un este văzut în Coreea ca „o legendă vie”, un fenomen și „o comoară națională”, ca poet și ca persoană. Allen Ginsberg scria: „Ko Un este un poet magnific, o combinație între expertul budist, înflăcăratul liberal politic și istoricul științelor naturii”.

Ko Un este recunoscut drept cel dintâi poet contemporan al Coreei, cu o operă literară colosală, cuprinzând 155 de cărți, dintre care în jur de 70 sunt volume de poezie.

Notele biobibliografice și textele de mai jos au fost preluate din volumul „Timp cu poeți morți”, care a apărut la Editura Tracus Arte în 2016 în traducerea Iolandei Prodan.

Foaie albă de hârtie

E noaptea în care niciun poem nu vine.
E noaptea raidurilor aeriene
cu bombardiere pe pilot automat.
E noaptea bătrânului din etnia Pashtun
ce și-a pierdut doi nepoți, fiul și nora
în Kabul, pe drumul de-a lungul unui râu.
E noaptea copilului din casa alăturată
ce și-a pierdut piciorul drept și a murit de foame.
E noaptea născută dintr-o mare de sânge
Ce lux au ajuns să fie tristețea și Dumnezeu!
Ce ornamente învechite sunt!

E noaptea în care niciun poem
Nu prinde contur pe foaia albă de hârtie.

Recent

Trecătoarea Khyber
dintre Afganistan și Pakistan:
cumplit de periculoasă,
înfiorător de dezolantă,
o paralizie de o mie de ani.

Dang!

O singură împușcătură:
un preaplin atât de pustiu,
fără conținut.

Eunpa

De mi-ar fi inima aidoma acestui lac!
De s-ar strânge în ea
atât de multe doruri
ca valurile ridicate de adierile de vânt!

Prin cât de multe greutăți ai trecut în prima jumătate
a vieții!

De mi-ar fi inima aidoma acestui lac!
De aș avea acea inimă născând cerc după cerc
ca pietricelele pe care le aruncam în apă
când eram copil!

Cealaltă jumătate a vieții este în drum spre tine!

De mi-ar fi viața așa și nimic mai mult!
Lună pe cer și lună pe apă:
luna de pe apănu este și luna din inima mea?
Și nu-mi doresc nimic mai mult
decât o viață ca aceasta:
tu și eu.

Foto credit Ko Un: via Simona Nastac

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment