Lavinia Bălulescu a împlinit în urmă cu vreo zece zile un anumit număr de ani. Aflu și eu abia acum, a șaptea zi după Scripturi, așa că îmi fac mea culpa și încerc să dreg busuiocul spunându-i Laviniei un întârziat „La mulți ani!”

Și, ca să-i stârnesc oarece nostalgii, am să redau ce a spus Robert Șerban pe coperta a IV-a a volumului „Lavinucea” (Editura Cartea Românească, 2007), din care de altfel am și preluat textele de mai jos:

„Nu trebuie să fii un mare cunoscător în ale poeziei ca să îți placă Lavinucea de la prima vedere. Trebuie doar să fi trecut printr-o copilărie și-o adolescență normale, cu obsesiile, spaimele, bucuriile, secretele și întâmplările lor.

Cu un umor fin, ca pudra de zahăr de pe prăjiturile făcute în casă, cu ingenuitatea fetiței și cu șiretenia candidă a puștoaicei, Lavinia Bălulescu se strecoară în sufletul cititorului cu o mare iuțeală și se instalează confortabil acolo. Asta și pentru că sufletelor noastre le e dor să întâlnească povești precum cele din această frumoasă carte.” Robert Șerban

Adulții își țin picioarele afară

Lavinucea, mama și tata au un singur pat.
Eu dorm la mijloc.
Eu dorm sub plapuma de lână și mă tăvălesc,
sunt într-o peșteră fără ieșire.
Mama n-o lasă pe Lavinucea să se dezvelească.
zice, o să răcești îți dau una
de nu te vezi dacă te prind cu rinichii pe-afar`
sunt rinichii tăi dar eu tot o să-ți dau una.
Și aștept până până.
Când pot să scot picioarele pe deasupra,
oai cât poate fi de bine.
ce fericiți sunt oamenii mari
că pot să-și țină picioarele afară.

Într-o lume paralelă încă ne mai uităm la teleenciclopedie

Stăm trântiți într-o dungă
(pe aici se mai spune și într-o rână).
Aseară am scos toate cărțile din dulap.
Schimb mobila.
Tot ce mai știu din felix e mâna dreaptă
care spune
astea sunt vergeturile tale
Ele se întind de pe fund până pe spate.
Cărțile sunt mai înalte decât patul.
Vedem jumătatea de sus a teleenciclopediei.
Eu inventez cealaltă jumătate.
felix își bagă degetul în gură.
Ești sărată. Iar ai fost la ștrand.
Păsările din Dobrogea ciugulesc televizorul.
Din interior.

Șase ani și exact treijdouă de kile

Mie nu-mi place să inventez cuvinte.
Eu doar fac rotocoale din picioare de fum
în jurul nostru le țes n-o să le simți nicicând.
Să nu te ții de nas jocul ăsta e atât de vechi
Încât nici nu-l mai știu.
Aveam 6 ani și câteva kile.
Maică-mea îmi tăia unghiile din carne
apoi îmi lipeam degetele cu leucoplast.
Azi eram una mâine alta.
Așa îmi imaginam eu.
Și mă rujam cu toate rujurile
unul peste celălalt
până mi se făceau buzele
roșii mov verzi negre.
Din negre nu se mai schimbau.
Toți bărbații care trec pe lângă mine
mă vor ține minte.
Îmi tot spuneam asta

Foto credit Lavinia Bălulescu, via Ariana Vulpe: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=992058380976405&set=pob.100001118465794&type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment