Mariana Marin este, în opinia mea, una dintre cele mai iubite și reprezentative poete ale generației `80.

Chiar dacă temele pe care le abordează în poezia ei, de cele mai multe ori spuse pe un ton grav, cu puseuri apocaliptice, nu se prea potrivesc probabil cu tematicile zilei de 8 Martie, am ales trei texte din opera Marianei Marin deoarece cred că femininul include și acest mod de a privi lumea, îngrijorat și tenace deopotrivă.

Textele fac parte din volumul „Scrisoare deschisă”, apărut la Editura Casa Radio în 2014.

SCRISOARE DESCHISĂ SAU NU MĂ MAI AȘTEPTAȚI LA ORE MICI

Și azi mai ocolesc mușuroaiele
din teama de a nu o răni pe regina furnicilor
ori de a nu-i strivi vreun supus.
Am întâlnit însă în cursul vieții
oameni care au vrut să mă apropie de macabru,
care mi-au luat talpa drept Talpa-Iadului
și au dorit să îi cred.
Lor le declar următoarele:
sunt de partea vieții și știu
că numai așa fiind îmi voi înțelege moartea.
Nu cred că sănătatea e un defect
și vreau să mor cât mai aproape de ea.
Nu-mi plac morțile seci,
prin urmare, nu-mi doresc
o astfel de moarte.
Lăsați-mă, deci, să-mi duc în spate
doar blestemul reginei furnicilor
căreia, din neatenție, poate i-am ucis vreun supus.
Ea știe că i-am cerut întotdeauna iertare
și la mormântul fiecărei furnici ucise
am ridicat, după puteri, un poem.

MARIAMNARUL

Din nou pe drumuri.
Sătulul nu crede flămândului,
așa cum burdihanul peștișorului de aur
nu crede scheletului din căluțul de mare
pe care Dumnezeu l-a zidit
în doar doi centimetri.

Din nou pe drumuri.
De la răsăritul soarelui
până la febra de 40 a nopții,
până la transpirația ei
crăpându-te până la os.

Care drumuri, mi-am zis,
când este ditamai divanul oceanului
în fața mea?

Care văicăreală
după lipsa de inteligență
și pocnitul din călcâie
în fața comandamentului social?

Din nou pe drumuri.
Barba lui roșiatică îmi face semne,
îmi mângâie pletele,
mă mustră cu blândețe,
mâna lui dreaptă îmi întinde o cană cu ceai cald:

Păi, tu nu știai
că e pustiu în pustiu?

Tu nu știai
că-ți era în drum drumul?

Verticală, fierbinte,
din nou pe drumuri.

OREZ CU LAPTE ÎN PRATERSTRASSE

Trăiam între rai și iad la propriu,
eram supli, nervoși, ne tăceam
cu o mătăsoasă duioșie unul pe altul,
ne ștergeam coșmarurile,
ne făceam paturile, ghetele,
ne dam pe gheața ei de viață.

Uneori observam realitatea.

Atunci, ceva se ghemuia
în colțul cel mai umbros al casei
și începea să ne scâncească la piept.

Era un pui de realitate, ca și noi.

Singur și trist, șoptea printre lacrimi
„Luați-mă și pe mine între rai și iad!
Băltoaca asta în care trăiesc m-a obosit.
Nu-mi mai pot mânca nici măcar orezul cu lapte,
nu mai are gust de atâtea gunoaie pisate,
de atâtea cuvinte îngâmfate și reci.”

Ce să faci cu un pui de realitate
care-ți scâncește la piept?
L-am luat cu noi, între rai și iad.

Pare mai vesel de atunci
sau, oricum, mai echilibrat.
Își mănâncă pofticios orezul cu lapte
și, lucru rar la un pui de realitate,
visează cu ochii deschiși
și se prăpădește de râs.

E molipsitor.

Foto credit Mariana Marin: https://www.observatorcultural.ro/tag/mariana-marin/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment