Am primit în ultima săptămână mai multe cereri de publicare pentru rubrica „Poșta redacției”, majoritatea, din păcate, nepotrivite pentru tipul de poezie pe care ne propunem să-l promovăm aici. De aceea aș vrea să vă rog ca, înainte de a trimite orice text, smulgeți-vă câteva minute din timpul vostru și citiți ce s-a publicat înainte, ca să vă faceți o idee și să vă scutiți de un efort inutil.

Am reținut deocamdată cel mai bun calup de texte din cele cinci primite, urmând ca săptămâna viitoare să public încă unul. Celelalte trei sunt nepublicabile pe www.omiedesemne.ro, însă le voi răspunde separat expeditorilor. Sper să nu-mi mai atrag și de data asta blesteme și vociferări țâfnoase, deoarece îmi imaginez că, fiind vorba totuși de poezie, lucrurile țin și de o anume subiectivitate, iar verdictele nu sunt niciodată finale.

Așadar, să facem cunoștință cu Mihaela Farcaș, care mi-a trimis texte bune, dar o poză cu format impropriu pentru main-ul site-ului. În consecință, am apelat la www.pexels.com, de unde am luat o imagine care se potrivește întru câtva cu atmosfera din poemele Mihaelei.

Să vedem în continuare cine este Mihaela Farcaș:

Mihaela Farcaș

Născută pe 28 decembrie 1993. Locuiește în Petroșani (pe facebook spune că în Timișoara). A absolvit Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de sociologie şi psihologie, masteratul Psihologie clinică și consiliere psihologică.

Apariţii: revista Oglinda literară cu poeziile „Noapte de august”, „Eroziune”, „Pseudopsihoză”; revista  Boema cu poeziile „Lanul de secară”, „Eroziune” , „Alien-self”, „Demonul galben”, „Anatomia haosului”, „Cercul simptomelor”, „Bipolaritate”„Ancora”„Fobii”;

antologiile literare „Labirint literar de primăvară” și „Incursiuni meta-forice”, „Liric zbor de primăvară”; revista Levure litteraire cu poeziile „Demonul galben”, „Anatomia haosului”, „Cercul simptomelor”.

Premii literare: premiul I la concursul național studențesc de creație literară „Pavel Dan” 2018, premiul I la concursul „Lirismograf” 2019.

Membră a cenaclului Pavel Dan.

Despre poeme, ce pot să spun? În primele două intro-urile sunt întru câtva stridente, referirile la poezie fiind formule practic ieșite din uz – mă enervează că poezia nu e un animal de circ,/

nu poate fi dresată – sau această prea laxă prezentare, de care poemul se poate lipsi fără probleme – mă rog la zeul disocierii/ să-mi dea o palmă peste față/ ca să pot scrie/ & circuitele amigdaliene să se descarce/ într-o poezie ca un panou solar. – deoarece tot ce mă interesează începe cu versul sâmbătă, 6 dimineața, care îmi stabilește un cadru psihologic limpede, mă introduce abrupt în atmosferă și mă face să simt că sunt și eu acolo, în lumea care este un loc străin.

Aș reduce, de asemenea, inserțiile metaforice de genul șobolanul inconștientului sau pașii mizeriei, fiindcă sunt complet disonante și depășite ca formule de expresie poetică. Ar mai fi, desigur, finalul celui de-al doilea poem, care e o revenire la definiția poeziei – poezia este îmbinarea celor două lumi – viermele care poate strica grupul de trei versuri rămas.

În rest, nu am nicio problemă cu referirile livrești, atâta timp cât sunt folosite nu ca un mijloc de a arăta „ce deștept e poetul”, ci ca un vehicul către esența mesajului, cu toată textualizarea ginsbergiană (dacă pot spune așa) din al doilea poem.

Ar mai fi, desigur, desfășurarea torențială a celui de-al doilea poem, dar cred că aici e ceva care ține și de răbdarea celui care citește. Dacă-l poți duce până la capăt, bine, dacă nu, nu. E o chestiune de alegere.

Felicitări, te mai aștept și altădată pe www.omiedesemne.ro

Vă reamintesc că aștept să-mi trimiteți pe adresa [email protected] 3-5 texte (poezii), însoțite de o scurtă bibliografie (ca să știm cine sunteți, dacă nu cumva ați devenit celebri între timp) și o poză pe lat, cum ar fi de exemplu 800×600 (nu trebuie să aibă fix dimensiunile astea, v-am dat coordonatele doar orientativ).

1.Disociere

mă enervează că poezia nu e un animal de circ,
nu poate fi dresată
ci explodează ca un ciot de napalm
în miezul zilei caniculare
când Komunyakaa aștepta ca
scheletul bombei să-i tranșeze mințile
& picături de sânge să se amestece cu unda de șoc,
detonând jungla sub soarele transversal
pe hemoragia din centrul lumii.
o combinație de acid lisergic
& monoxid de carbon, copilul rebel
al literaturii înfășurat pe un ac de seringă
menit să liniștească o criză
cu efect de stroboscop & oasele din urechea internă
îți cântă soloul din Comfortably Numb
ale cărui note zboară peste câmpul de cenușă.

2. Faustian

„Moloch in whom I sit lonely.”  (Howl – A. Ginsberg)

mă rog la zeul disocierii
să-mi dea o palmă peste față
ca să pot scrie
& circuitele amigdaliene să se descarce
într-o poezie ca un panou solar.
sâmbătă, 6 dimineața,
nu vreau să trag draperiile,
lumea este un loc străin
în care mă joc cu frânturi de lumină
& imaginația e roasă de șobolanul inconștientului,
cușca de care s-a lipit insecta
devenind una, ființă de beton
cu ochi forjați de colosul prezent
în capul meu, pe care îl mai adorm
sâmbătă noaptea când venele
se transformă în tuburi de lumină
& solzii mei cad de pe inima ghimpată –
un Iisus ce-și smulge părul
cu ambele mâini găurite
când adulmecă pașii mizeriei
pe fâșia existenței umane,
dezamăgirea când ai impresia
că viața împarte experiența ca o prismă
dar tu te situezi la extreme
& mintea ta e ochiul mecanic
al gândacului ce încearcă
să iasă din chiuveta
plină de vase & cotidianul
te copleșește ca o pătură murdară
pe care ai fi vrut să naști,
să te naști într-un glob cu un bec
brodat în cuptorul cald
în care se coc plăcinte
nu mai multe selfuri
din cauza inconstanței celor doi ochi
formați în tiparul binelui & răului,
fără grade sau nuanțe
ca beculețele gri de deasupra tabloului.
cai negri în galop ce nu se duc
de fapt nicăieri la fel ca emoțiile
întoarse tot în floarea de carne –
acționează ca o matcă pentru propriii copii
entuziasmați de auto-devorare
ca de un act erotic înălțător
în degradarea constantă,
falsa matrice imaginată de la zece ani
& deșirarea ghemului roșu pentru o pătură de nimic
au fost doi pumni de țărână
în care vreau și nu vreau să mă-ntorc.
am renunțat la căutare,
m-am oprit la starea de fapt,
momentul, îngerul care fuge
de îmbrățișarea titanului rupt
de realitatea măcinată,
născută din absurd
dar însetată de concret.

poezia este îmbinarea celor două lumi,
mintea mea poate exista în glandele ei mamare
& poate fi dureroasă ca o pustulă
sau măreață ca un orgasm.

3. C-PTSD

scrisul s-a născut ca ultim mecanism de apărare
ce mă-nsoțește prin jungla mentală
& lianele se transformă în tije de oțel,
arterele orașului construit pe baza schemei disociative.
aici nimic nu este conștient
& ceața ademenește circuitele neuronale.
nu rămâne decât instinctul ca o statuie
cu pielea măcinată de realitatea distopică
proiectând non-stop cercul absurdului.
poezia este o lamă cu două tăișuri –
cele două fețe ale zeului spun aceeași poveste:
omul va urma întotdeauna calea eliberării
dar cartușul se va umple constant cu gloanțe
iar branula va penetra infinit pielea
până când morfina își va frânge aripile.
mi-aș dori să mă „tratez” de cuvânt
doar că piatra a fost deja cusută pe coloana mea
& când literele vor înceta să-mi curgă din degete
înseamnă că mă voi fi vindecat.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.