Mircea Cărtărescu este poetul pe care-l aleg întotdeauna când nu știu ce să aleg, deoarece cu el nu pot da greș niciodată. Mă scoate mereu din melancoliile mele bizare, din delăsările mele paseiste, fiindcă e jucăuș și proaspăt, chiar dacă e vorba de texte de acum aproape 40 de ani.

Iată ce spunea Nicolae Manolescu despre Mircea Cărtărescu în 1981, la apariția celebrului volum „Aer cu diamante” (reeditare Editura Humanitas, 2010), din care am și ales astăzi să preiau cele trei poeme:

„De la Nichita Stănescu, nici un poet nu este mai modern în limbaj decât Cărtărescu: rezervele, depozitele tradiționale de cuvinte poetice sînt înlocuite de altele, noi, din domeniul tehnicii și al științelor exacte. Imaginația lexicală este la Cărtărescu nesfîrșită.

Sub apa și focul cuvintelor, se ascunde ochiul vizionar, în care se formează imaginile altei realități decît cea comună. Rezervat, afabil, timid în societate, Cărtărescu e de fapt un obsedat al lumii lui magice, miraculoase de cuvinte, pe care o locuiește ca pe un infern confortabil: îl trădează privirea teribil de fixă, ochii din adîncul capului, care nu sînt deschiși pentru ce se vede.”

„Susține porția zilnică de poezie care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne».

Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează un dolar pentru porția zilnică de poezie.”

POEMA CHIUVETEI

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie
se confesă mușamalei și borcanului de muștar
se plînse tacîmurilor ude;
în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scînteia peste fabrica de pîine și moara dîmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice și sînt pline de becuri
te risipești punîndu-ți auriul pe acoperișuri
și paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cîntece pentru tine, cum se pricepe și el,
vasele cu resturi de conservă de pește
te-au și îndrăgit.
vino, ai să scînteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gîndacilor de bucătărie.
dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
și noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
așa că într-un tîrziu chiuveta începu să-și pună întrebări
cu privire la sensul existenței și la obiectivitatea ei
și într-un foarte tîrziu îi făcu o propunere mușamalei

…cîndva în jocul dragostei m-am implicat și eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care n-am văzut-o decît o dată…
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preșcolari
și tot ce a fost mi se pare un vis.

SĂ NE IUBIM, CHERA MU…

să ne iubim, chera mu, să ne iubim per tujur
ca mîine vom fi pradă inundațiilor, surpărilor de teren, bețiilor crîncene
ca mîine un ieri cu labe de păianjen de fîn îți va umbla în cîrlionții de florio ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetîndu-te…
să fim tandri, bîigui poligonul cățelu lipindu-și irișii
de șoldurile voluptuoase ale autobazei din filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne mîngîia depășind uneori limitele maternității sau prieteniei nevinovate
arătîndu-și provocator sînii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit.
oh, mai rămîi, șopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îți arăt biblioteca…
nu vrei să rămîi noaptea asta la mine?
să ne ținem de mînă, îi spune un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creștem și să ne înmulțim
cîntau tergalurile și velurul, drilul și chembrica pe gabroveni
le răspundeau pînă la răgușeală plutonierii și controloarele
să facem dragoste, gîlgîiau polenul și norișorii
să facem chestia aia, gîfîiau frizeriile.
ca niște becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraț, venele se umflau pe torace
în nări analizatorii mirosului își încuiau paltoanele în dulapuri
și indicele de refracție își halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, cîte accidente din neatenție,
conturi încheiate, polițe plătite!
îngerașule, strănuta plămînul privindu-se în oglindă
și văzînd în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pîine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbîcsită de proiecte de agresiune,
deja vedeam microcosmosul împînzit de tranșee
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelați ai omului care trece prin zid…
creierul nostru își amintea de cînd stătea ghemuit
de cînd pulsa, de cînd palpita, fojgăia, colcăia, mișuna, șerpuia
antebrațul își defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene
urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
și bulele de hidrogen pleznind malaria peste față.
ai încredere în mine, gînguri flora intestinală
întinzîndu-se voluptuos în brațele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism
crudelo, nu mă chinui, rînjea maxilarul spre maxilar
și schizofrenia spre paranoia
pe cînd te așteptam în stația lui 88 sau 90, la zoia.

venea seara, orașul se anima,
venea noaptea, străzile sfîrîiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necîștigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz și nuiele verzi, de mezeluri și de brînzeturi
spoite cu vodcă și motorină, emoțiile ieșiseră la agățat.
prin ganguri și pasaje acoperite cu geam colorat
cîte un pisoi zgîria în lădița vreunui dafin
și în berării ospătarele se lăsau deșurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
și-apoi să ne-nșelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinți
să ne sfîșiem de pe noi concepția despre lume și viață
să ignorăm influența exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăvești.
primăvara privește galbenă din stratosferă, gîdilată de ozon și de ioni
să ne cunoaștem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrățișăm, depoule, hîrtiuțo, tomberonule…
iar noi la țîșnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lîngă policlinică, și pînă și copacii
miroseau a dentist.

DĂMUȚA

tu parcă ești făcută din celofan, tu parcă ești cîștigată la zaruri
și pierdută prin condiția ta de femeie și iar cîștigată
și iar pierdută și iar cîștigată și pînă la urmă înfiptă ca malachit
în cine știe ce ac de cravată
tu parcă fabulezi cînd pui un picior înaintea altuia
deși cea mai slabă, tu parcă distribui petrol  și celule solare cu
fiecare rictus de blazare și grabă
deși cea mai rece, deși cea mai colocvială, tu bei cel mai mult
preferi cinzano cu lămîie să zicem, tu dansezi chiar lîngă stație
leșinată de narcisism și de grație
tu parcă bei suc de mango la cofetăria cu vedere spre mare
cu vedere spre delfini și spre ilone și langues-de-chat plutitoare
tu parcă jonglezi printre genele nichelate cu sfera ta de cordială stupiditate
tu parcă mă cunoști, parcă mă cunoșteai, slipul tău de cristal fumuriu
parcă mă cunoștea, saboții tăi din piele de om
cînd îi întreb de tine, acum îmi răspund: nem tudom…

Foto credit Mircea Cărtărescu: https://www.bozar.be/en/activities/150096-mircea-cartarescu

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment