De 1 martie „love is in the air”, așa că am ales trei poeme de Mircea Cărtărescu din volumul „Dragostea”, care a apărut (O, tempora!) în 1994 la Editura Humanitas.

LA ADÂNCI TINEREȚI

Aș vrea să apăs pe-un buton și să se facă brusc toamnă,
toamnă adâncă în piața Dorobanți
ciorchini de struguri și cârcei să se prindă de firele de tramvai
iar Lupoaica, lăsându-și gemenii negri și uzi,
să sară de pe soclu, să se dea la pietoni…
Aș vrea să apăs pe-un buton ca tu să zâmbești
să zâmbești lângă Mobra de pe trotuar
să îți îndrepți make-up-ul în retrovizorul ei pe când rezervorul ei ruginește, își îmbracă blana de toamnă…
Aș vrea ca liceul Caragiale
să se amorezeze nebun de matale,
să mă facă gelos, să mă ducă la fandacsii:
– De ce?… de ce, nene Anghelache?
aș vrea să fie toamnă, să ruginească arborii
și fetițele să devină femei…

Cu buze arcuite să săruți aerul înghețat
până îl umpli de ruj pe obraji, pe bărbie
și aerul se face roșu și cade seara
și se fardează vitrinele de la Magazinul Tineretului în oglinjoara vitrinei
de la magazinul cu piese de Skodă
iar noi, ocolind raioanele cu cămăși,
urcăm pe scara fărâmițată de la etaj, la pantofi
ca să privim putrefacția cizmulițelor Leonardo, moartea adidașilor
gheboșarea costumelor de tergal…
să deschidem toate umbrelele policolore
să scotocim în poșetele de mușama…
în fine, complet echipați, în fulgarine și cu valizele-n mâini
să ne grăbim să suim în toamnă
ca într-un troleibuz pustiu, cu miros de cauciuc
de proaspăt vopsit în culorile toamnei.

Și toamna se arată: o gagică încărcată de diamante
o fată cu scheletul de diamant.
Iar noi, tremurând în ploaia de diamant, visând magnetofoane,
ajungem curând la adânci tinereți,
la adânci tinerețe…

FATA CU ȘOSETE DE DIAMANT

zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu șosete de diamant.
ea are părul de diamant
și fața de diamant
și fustă de verde brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetițe
se vede săpat un mecanism cu rotițe
și un piston de argint.
rotițele se rotesc
pistonul pompează
și adolescenta înaintează
târându-și părul de diamant pe Calea Moșilor.

sub bluza de fildeș
sub sânul ce-ntinde-și
boticuri rotunde de diamant
ea are cosițe
legate cu lițe
și coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri,
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră și mă uit la pomii de mușama.
ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nicio fată…)
aicea soarele e de zgârci, luna de porțelan
și până și tractoriștii îl știu pe de rost pe Paul Celan
și până și păpădia și mușețelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.

ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleștar și scorțișoară
și printre limuzine se strecoară
fata cu șosete de diamant.
în șoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotițe dințate și un piston de argint.
rotițele de rotesc, pistonul pompează
și adolescenta înaintează
târându-și părul de diamant pe Calea Moșilor.

STELUȚE ÎN GENELE EI

Ningea pe Colentina și erau steluțe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru
și erau steluțe, steluțe, steluțe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea pe Colentina
demult, demult…
da, dragii moșului, erau…
erau steluțe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustața mea și pe gagica în roșu de-alături
tramvaiele aveau ștergătoare de parbriz și erau… hai, toți în cor:
erau steluțe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
și erau steluțe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înființate
mergeau toate pe patru roate
și erau steluțe în genele ei.

Ningea ușurel, cu fulgi catifelați peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziți…

Ea spunea ceva, dar camera mea video n-are sonor
așa că nu mai știu ce spunea.
Ea mă ținea de mână și tramvaiul patru trecea
și ningea și erau… da… da, dragii moșului…

Eu eram un copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
și erau steluțe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în „Poeme de-amor”, precum știi
dar lăsați-o baltă, copii:
erau steluțe în genele ei.
CORUL: Erau steluțe, erau steluțe, erau stelu-u-țe
În geneleeeeee eeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se-ncheie
dar nu înainte de-a vă da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fată de peste blocuri și mări
acum e măritată, gravidă, n-are nicio importanță.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului.
Acum nu mai sunt steluțe în genele ei.
Acum nu mai e nicio steluță în genele ei.
Așa, ca să știți, dragii moșului.

Foto credit Mircea Cărtărescu:   https://www.nineoclock.ro/2018/02/15/mircea-cartarescu-grabs-thomas-mann-prize-for-literature-on-2018/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.