Presupunând că știți câte ceva despre René Char n-am să mai redau plictisitoare (poate) date biobibliografice, ci am să mă rezum la o frază foarte interesantă (care îmi aduce acut aminte de disputele nesfârșite și de orgoliile privitoare la tiraje), spusă chiar de poet în timpul unui interviu acordat cu prilejul reprezentării piesei Le soleil des Eaux pe scena unui teatru parizian, așa cum ne relatează Virgil Teodorescu în prefața volumașului Cele mai frumoase poezii, apărut în 1969 la Editura Tineretului în traducerea lui Gellu Naum:

„În 1929 – abia trecusem de 20 de ani – am scris Arsenal, întâia mea carte, tipărită în 26 de exemplare. M-am gândit să-i trimit un exemplar lui Paul Eluard, pe care nu-l cunoșteam decât din cărțile lui. Era pe vremea celui de-al doilea manifest al suprarealismului…”

Al doilea pasaj pe care vreau să-l redau din prefața lui Virgil Teodorescu este un scurt laudatio adresat traducătorului cărții, Gellu Naum:

„Această poezie «de vânt și de piatră» și totodată dantelă de Montmirail, această poezie a întregului pulverizat în cristale infinitezimale în dorința de a constitui un tot absolut în necontenită devenire, plină de comploturi verbale rânduite după toate canoanele elocinței și în care hazardul împerecherii  tropilor e disimulat cu grijă – este foarte greu de captat într-o altă limbă.

De aceea nu mă pot opri să nu remarc admirabila transpunere în limba română a poetului Gellu Naum și temerarele lui incursiuni «prin ținuturile defrișate ale universalității verbului».”

CĂDEM

Scurtimea mea nu are lanțuri.

Săruturi de sprijin. Părticelele tale împrăștiate
formează deodată un corp fără privire.

O, avalanșa mea pe dos!

Legată toată.

Ca un supeu în vânt.

Legată toată. Redată aerului.

Ca un drum înroșit pe stâncă. Un animal fugind.

Adâncul nerăbdării și verticala răbdare contopite.

Dansul întors pe dos. Biciul războinic.

Limpezii tăi ochi măriți.

Aceste ușoare cuvinte nemuritoare niciodată îndoliate.

Iederă la locul ei tăcut.

Praștie pe care marea o apropie. Primă gravură a zilei.

Coboară-ți încă greutatea.

Moartea ne bate cu dosul furcii sale. Până într-o
dimineață sobră ivită în noi.

VIITORUL NEPREZIS

Te privesc trăind într-o sărbătoare pe care
teama mea de-a veni la sfârșit o lasă întunecată.

Mâinile noastre se închid pe o stea flagelară.
Flautul trebuie din nou cioplit.

Abia dacă vârful unui mare soare brutal atinge o zi
la începutul ei.

Nemaiștiind  dacă atâta sevă biruitoare trebuie
să cânte sau să tacă, am descleștat pumnul Timpului
și i-am smuls recolta.

Ivitu-s-a un curcubeu multiplu și sterp.

Evă solară, poate de carne și de pulbere, nu
cred în dezvăluirea celorlalți, ci numai în a ta.

Cine bombăne să mă urmeze până la portalul nostru.

Simt cum se naște-n mine suflul nou și cum
durerea mi se stinge.

PASUL LARG AL LUI RENE CREVEL

Dar dacă sînt, cuvintele, cazmale?

Moartea, atunci, pe dedesubt, nu ți-ar capta decât
ecoul.
Cuvântul tău buclat este mereu ca aburul ieșit din
gură
Când iarna ne așterne pe haine promoroacă.
Spiritul nu se vrea întărit, ca o piatră,
Și luptă cu nămolul care-i dă ghes să încerce asta.
Dar somnul, somnul e-o cazma zgârcită.
O, cine vrea să plece, piară-n noaptea pe care
n-o mai chinuie durerea.

Foto credit René Char:  https://www.edition-originale.com/en/arts/photography/char-portrait-de-rene-char-a-lisle-sur-1983-62285

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.