Bianca Dobrescu ne-a trimis trei proze scurte și la propriu, și la figurat. Am ales, în consecință, să le public pe toate, nu numai datorită conciziei lor, ci și pentru faptul că sunt incitante și cumva enervante, fiindcă tăietura finală te lasă un pic bouche bée, or am considerat că pentru acest gen de literatură este un lucru bun.

În e-mail-ul adresat redacției, Bianca a fost la fel de parcimonioasă, fiindcă în afară de amabilitățile și constatările de rigoare, nu ne-a spus nimic despre ea. Am aflat de pe pagina de facebook că este jurnalistă la NewMoney și că trăiește în București. Probabil e suficient deocamdată.

DORINȚA

– Care este cel mai bun sfat pe care l-ați primit vreodată? Mă întreabă o tânără proaspăt ieșită de pe băncile facultății, care se vede că și-a făcut temele și mă știe pe dinafară.

– Să nu te grăbești, încep eu să dialoghez. Aveam 16 ani și, efectiv, nu știam cum să nu mă grăbesc. Eram însetată să știu cât mai multe, să fac cât mai multe. N-aș fi stat locului o clipă. Nu dormeam nopți la rând ca să-l devorez pe Ray Bradbury. Parcă lumea întreagă s-ar fi terminat dacă nu-mi potoleam vreo curiozitate sau nu învățam ceva nou. Și totuși, n-am excelat niciodată în ceva anume. Am avut mult prea multe pasiuni. Dar, când arunci o privire în urmă, realizezi că ce contează cu  adevărat este drumul și nu scopul în sine. Dacă mi-aș permite să folosesc o mașinărie a timpului, n-aș schimba absolut nimic. E o lume atât de interesantă, încât să te pasioneze un singur lucru cred că e o sentință mult prea apăsătoare, cu care nu poți să trăiești.

– Și totuși, nu v-ați grăbit cu dorința. Aveți deja 89 de ani și sunteți singura persoană din țară care nu și-a folosit-o. Regulamentul spune că, de la primul contact cu realitatea și până la ultimul, avem dreptul să ne îndeplinim un singur lucru.

– Poate o să-ți pară o prostie, dar ori de câte ori am avut orice fel de durere, nu mi-am potolit-o cu vreo pastilă. M-a urmărit întotdeauna gândul ăsta… Și dacă nu-mi trece, atunci ce-o să mă fac? Mai iau una? Și încă una? Și apoi? Poate și stilul de arte marțiale pe care l-am practicat în școala generală m-a învățat să suport cât mai mult. Poate și circumstanțele. Și atunci, nu m-am supărat niciodată pe cei din jurul meu, ci i-am înțeles. Nici pe mine. Am știut mereu că atât pot ei în momentul ăla, că vor ajunge la versiuni mai bune cu timpul, și nu mi-am dorit ceva anume până acum. Am lăsat lucrurile să curgă. Și mi-a mers bine. Regulile sunt clare: cu cât înaintezi în vârstă, dorința ta poate fi mai mare. De ce să mi-o irosesc pe păpuși, gadgeturi sau excursii?

– Dar nimeni nu vă garantează ziua de mâine.
– Nu mi-au plăcut niciodată ultimatumurile, îi zâmbesc prietenos jurnalistei, care-și continuă, mulțumită, drumul.

EU ȘI LU

Ai câteva boli de care n-a auzit nimeni și nu te pot mângâia fiindcă te scarpini compulsiv. Dincolo de otita pe care o poate identifica oricine, ești dotat cu un gps în suflet. Pari numai frică. Ai stat o noapte întreagă într-o bodegă, singur și în întuneric. Ai ajuns acolo furat și bătut. Și nu ți-au dat să mănânci mâncare bună.

Nu știu cum să te strig. Și nici dacă te plac. Nu-mi place nimic, în genere. E scutul meu împotriva oricăror neplăceri. „Arma” în spatele căreia mă ascund de fiecare dată să nu pozez vulnerabilă, să nu mă las vulnerabilă. Un zid imaginar solid între mine, celălalt eu al meu care se minte pe sine și tot ce e efemer.

Te țin în poală și ție îți place să te uiți pe geam. Suntem în taxi. Lași purici în taxi. Lași purici în fața blocului. Lași purici pe scară, și pe urmă pe parchetul din garsonieră.

Ne punem pe vânat. Puricii sar pentru propria viață și de acolo, dintre unghii, storciți, nu le aude nimeni „țipetele” disperate. Că puricii mai și țipă. A mai sărit unul, fir-ar. Ești numai purici. Ptiu, încă unul. Puricii joacă leapșa pe canapea. În timp ce noi îi amețim. Te bagi sub pat. Și stai acolo ore în șir. Eu vreau să te spăl și să te pup. Dar mi-e teamă. Trebuie să te duc la teste. Tu torci. Și te ascunzi. Și îți cunoști locul. Dar ți-l uiți repede, câteva zile mai târziu, când poate n-ai nici cea mai vagă idee de unde ai plecat.

Muști și miauni. Zgârii continuu. Și dacă e un loc în care n-ai vrea niciodată să fii, ei bine, pe masa veterinarului. A unei doamne cu 11 copii care îți dă gratuit cu pixul peste nas. Că ea te crede răsfățat. O duduie care și-a dotat încăperea cu poze cu Arsenie Boca pe care nu pari să o placi. Și care insistă să mă sperie cu toate bolile pe care le pot face din cauza ta. Pentru că ei îi displac pisicile și te crede o lipitoare nenorocită care a avut o tonă de noroc să mă găsească.

Trec zile, trec stări, mese și ani, iar tu continui să-mi aduci bucurie în același cartier, neobosit.

SCANERUL

O seară ordinară de vară. Tu în sandalele alea obosite pe care pur și simplu ți le-aș arunca pe geam cu prima ocazie, eu, într-o rochie verde mucegai. Mormăi nemulțumită că pufăi din țigări cu arome de afine care-mi întorc, instant, stomacul pe dos.

– M-am săturat de prostiile tale. Îmi plăceau afinele. Reușești cumva să mă faci să nu-mi mai prezinte interes orice lucru care, poate, înainte aș fi băgat mâna-n foc că mă definește, că face parte din „flerul” meu.
– Eu cred că te-ai săturat mai degrabă să încerci să readuci la viață o stare care s-a consumat în urmă cu 30 de ani.

Între timp, în restaurantul de pe malul lacului, cu Clayderman pe fundal, apare Carla. Același android care ne gătește, pe loc, de fiecare dată. Două pahare de Sauvignon Blanc, un burger și o salată de pătrunjel.

– Și orez cu legume la grătar?
– Și, schițez eu un zâmbet. Carla mă cunoaște mai bine decât tine.
– Mănânci aceleași prostii dintotdeauna.
– Și frecventăm aceleași localuri dintotdeauna. Iar Clayderman nu se demodează niciodată. În plus, cred că rutina înseamnă disciplină.
– Bucate fără gust.
– Nu cred că sunt interesată de părerile tale.

Carla ne întrerupe.
– De astăzi, fiecare restaurant este obligat să aibă în dotare un device care scanează țesutul animalului pe care vi-l servim. Acesta redă ultimele zece minute din viața sa. Vreți să îl încercați?
– Pare un scaner inventat de tine!
– Și mai bun decât documentarele alea la care mă uit, ca să mă motivez mereu.
– Dispozitivul a fost lansat de ong-ul LPA, care luptă pentru protecția animalelor, în  urma ultimelor studii publicate de cercetători conform cărora tot mai mulți oameni mor pe fondul unei alimentații nesănătoase, preponderent alcătuite din produse de origine animală, continuă Carla.
– Haide să vedem ce știe să facă, ne hotărâm noi.

Cât citim instrucțiunile de folosire și aruncăm o privire asupra rămășițelor din burgerul comandat de tine, se lasă o liniște apăsătoare. De nicăieri, brusc, se aud strigătele disperate ale unor făpturi care luptă pentru fiecare clipă de viață, cu toate că nu au cunoscut altceva în afara grajdului în care au fost îndopate până le-au slăbit membrele și nu s-au mai putut ridica de jos. Și doare. Fiecare secundă are un iz de moarte. Și-ajungem la ultimul răcnet. Ultima rugăminte pentru încă un gât de apă, încă două fire de iarbă care să te facă să mai simți că trăiești.

Tu încerci să mai iei o înghițitură din burger, dar corpul ți se opune cu vehemență.

– Imaginează-ți cum ar fi fost burgerul dacă era cu carne de om!
De dragul experimentului, Carla ne lămurește că, pentru câteva sute de lei în plus, putem opta și pentru o astfel de porție.
– Patronul restaurantului este adeptul mișcării „Nicio Risipă”. Astfel că, de-a lungul timpului și-a congelat generații peste generații trecute în neființă. Un obicei moștenit din moși strămoși, explică ea.

Și nu era singurul. Lumea o luase razna în goana asta de a șoca. Și eram abia în 2038.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

  1. Foarte interesante textele. Mi-a plăcut foarte mult finalul ultimului text. Parcă mă ducea cu gândul la o combinație bizară între Soylent Green și Delicatessen.

Write A Comment