Nora Iuga și George Almosnino (foto de aici)

George Almosnino (1936-1994) pare și acum, la aproape 25 de ani de la moartea sa (s-a stins pe 24 noiembrie 1994) un poet la fel de discret cum a fost și în viață. Recitesc din când în când postfața Norei Iuga din antologia „Fotoliul verde”, apărută la Editura Paralela 45 în 2013, și îmi imaginez dramatismul acelei ultime nopți petrecute pe acest pământ de George Almosnino.

Anii `90, despre care voi avea mereu o imagine gri, fiindcă așa erau colorate viețile noastre atunci, în ciuda sclipiciului adus de avalanșa de mărfuri contrafăcute, de buticuri, de magazine kitsch și de rostogolirea unui timp al descătușării, al libertății neînțelese, dar și al unei multicolore sărăcii peste care s-a suprapus pentru totdeauna imaginea gri a unei zile din decembrie 1995, când mi-am pierdut și eu tatăl, tot în condiții dramatice și tot la un spital bucureștean.

Firește că l-am descoperit pe George Almosnino prin intermediul Norei Iuga. I-am citit pe nerăsuflate antologia de la Paralela 45, uimit că nu auzisem nimic de acest scriitor bun prieten cu Constantin Abăluță, poet pe care-l prizam cu mare plăcere prin anii `80. Cred că e nimerit ca, înainte de poemele zilnice cu care v-am obișnuit, să o las pe Nora Iuga să spună câteva vorbe despre Nino, adresate direct, ca și cum el ar mai fi printre noi:

„De la început am văzut că ne deosebeam mult. Mereu am vorbit eu în locul tău, mereu mi-ai pus tu căpăstru când vedeai că-s gata s-o iau razna direct în prăpastie. Mereu aveai tu o perversă atracție pentru fața nevăzută a Lunii; eu, în schimb, mă lipeam de imensul ei reflector ca o muscă și, culmea, mă mai și frigeam uneori, dar ce contează când știi c-ai fost văzut?

Și ce dacă eram diferiți, că noi nu prea vorbeam unul cu altul, mai mult citeam unul cu altul. Spuneam undeva că iubirea noastră a mers între noi ca un copil pe care îl țineam fiecare de-o mână; ne întreba tot timpul, cum fac copiii: «Da` de ce așa? Da` de ce așa?» și noi tăceam, ne gândeam la plata întreținerii, iar dacă ne rămâneau bani de plecat pe munte, eram fericiți. Iubirea noastră, spuneam undeva, s-a menținut prin nerostire.”

oglinda

I

vin acasă cu pasul bărbatului de patruzeci și cinci de ani
pe străzi pudice respirații și evaziuni sentimentale
cobor odată cu înserarea în parc
lent se adună un nor în dreptul inimii trece
imaginea unui cal ce-și târăște jocheul
pe aici timpul
dintre două statui se macină-n aer
fulgi mari depărtate lumi necuprinse în palmă

să fie curiozitatea adevărata călăuză
să fie râsul
să fiu eu mai aproape de neînțelegere
și cine știe
vrabia din dreptul felinarului
imaginea cărei case mai caută

dacă mă nășteam femeie din întâmplare
în oglinda tulbure ce chip m-ar privi

majuscule agățate de cer
hârtii colorate de tavanul sălii de bal sâmbăta
înainte de schimbul trupurilor am atâtea întrebări

un elefant dintr-un vierme
se strecoară încet vine alături de piatra rotundă
și de ce piatra rotundă
din moartea elefantului se desprinde

o proiecție a somnului
un geam pe care respirația mea
discontinuitatea unei priviri saltul abruptul căderea

II

m-am legat cu frânghii de această punte care se-nclină
sub răsăritul de soare gras ca o rodie
mă amețesc sunetele paharului
în care lingurița se frânge
(știu că este o mică iluzie
o nevinovată trădare a ochiului)
omul iluzoriu mângâie un câine de catifea
și deodată simte că a învățat să latre și să se gudure

am început să vorbesc printre lucruri asemănătoare
funia de usturoi și biciul teribil al nopții
am pornit să vorbesc într-o limbă necunoscută
cu multe pauze
înroșite de așteptarea frigului
senină beznă doamnă
parcă la subțioara ta
un păianjen își țese pânza
și înțelegi câtă apropiere există între oameni

te-am adulmecat ca pe un trandafir
căzut printre scaune
când pașii s-au risipit
și ușa la fel cu o gură de mort

câtă butaforie la marginea sufletului!

III

a fi detracata limbă a visului
micul cocoș care cântă în om
când resemnarea întunecă cerul
când întregul își chinuie partea și o dresează
trebuie să cred
în adâncul pământului este un evantai
prin mișcare ușoară
liniștește bătăile altei inimi mult mai depărtată
mult mai singură
este un loc la care am ajuns
cu mici poeme dintr-o existență tăcută
cu mici exilări ce-mi măsoară
regenerarea substanțelor ce râd în mine

bucură-te
alb la înnoptare trupul tău se deschide
de la această înălțime nimic nu se mai vede egal
nimic nu-și mai lasă umbra
totul se strânge parcă fluturele în crisalida lui își câștigă
o altă lume mai rotundă și goală

dacă aș înțelege
cine ar crede că omul social
este o realitate un trunchi al amiezii

singur poetul cu micile lui nevertebrate pe care le hrănește
noapte de noapte
numai el
care nu știe nimic
ca sapa când mușcă pământul
și sângerează rădăcinile unui imperiu

ce știrbă gură!

nu mai îmi amintesc
când în carnea aceasta m-am renăscut
mi-am găsit vechiul trup în imaginea unei peșteri
acolo eram eu cu o cobră

degetele s-ar întinde spre aceste lumi închise
o sticlă de lampă s-a rostogolit
risipindu-se în mii de bucăți calde

m-am pierdut sau numai cuvântul
în jurul meu a câta absență

IV

ore stau adorm dincolo de poem mult mai departe într-o oglindă
printre atâtea nimicuri resturi de lume insecte culori
paza oh, paza care mă ferește de ridicol așteptarea
mereu pe trotuar doar pe trotuar pe trotuar pe trotuar
pe lângă zidul caselor la umbra zidurilor nevăzând
nevoind să văd ce se vede prin fereastra deschisă

aglomerări sentimentale de siluete
un munte urcat cu migală de colecționar
tăcere și beznă
la ce-mi folosesc cuvintele picioarelor lungi
dacă fuga
dacă ascunzătorile
dacă cerul
m-am rostogolit
linia nisipului se topește în linia burții mele
mi-a apărut pe limbă o mică oază
pauza fierbe
o supă cu insule galbene
miros de pătrunjel vine spre mine
verde vâscos și teluric
mi-e foame
mă duc la bucătărie să-mi prăjesc câteva felii de pâine

Foto Nora Iuga & George Almosnino: https://octaviansoviany.wordpress.com/2010/01/15/george-almosnino/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment