Luminița Amarie mi-a trimis câteva texte din cel mai recent volum al ei, „Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, recent apărut la Casa de Editură Max Blecher și lansat la Salonul de Carte Bookfest. Mă grăbesc să le public aici, cu mențiunea că mă voi păstra pentru o eventuală recenzie a acestui volum (evit, astfel, un feedback punctual și neconcludent) pe care încă nu l-am citit, lucru pe care îl voi face neîntârziat.
Luminița Amarie s-a născut pe 20 ianuarie 1987 în comuna Ibănești, județul Botoșani. A publicat până acum volumele de versuri Lacrimile, dinții albi ai durerii (Editura Eminescu, 2012), Destin făcut dintr-un cuvânt (Editura Singur, 2012), Chintesența de a fi (Editura Eminescu, 2013), Fericirile care dor (Editura Blumenthal, 2015) și Cărbune de fum (Editura Brumar, 2015).
Iată ce spune Ovidiu Nimigean pe coperta a IV-a a volumului „Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”:
„Criza cuplului și a vârstei declanșeză, în poezia Luminiței Amarie, o autoscopie tenace — amestec de luciditate, frică (până la oroarea din «inima întunericului»), tandrețe, cruzime — care confruntă bergmanienele «scene ale vieții conjugale» cu ceea ce filozoful ar numi «sens ontologic al negativității» și abisală Nichtigkeit.
Oboseala, golirea interioară, epuizarea, dezvrăjirea lumii
sunt mai întâi trăite nemijlocit — sunt suferite ca traume corporale și
psihologice (dar într-o stilistică a brevilocvenței, a discursului suspendat, a
sincopei, a parantezei, a blancului, a gesticulației minime, deci cu atât mai
elocvent) —, pentru a se transforma, pe parcurs, în provocare ascetică și
ritual de trecere.
Unul reușit? În contextul atâtor vociferări mai degrabă ideologice decât lirice, Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins recuperează convingător cel puțin dimensiunea existențială a poeziei, dincolo de biografismul recurent. Ba chiar ne duce spre o simbolistică mai abstrusă, cu potențial de metanoia: «trec din mâna stângă în mâna dreaptă/ o piatră ce nu mai are nicio asperitate».”
#
anii n-au ajutat cu nimic,
ori de câte ori obosesc
cobor
în casa de la țară
în mijlocul grădinii
atunci totul era simplu
animalul
din capul meu
era viu
acum
ori de câte ori zvâcnește
mă distruge
(tremurul mâinilor –
aproape dragoste, teama
că într-o zi nu se va mai trezi)
#
în lumina soarelui corpul devine
din ce în ce
mai greu
adun cărți
le citesc
când frigul dispare
durerea se instalează
în încheieturile mâinilor
mă bucură nespus
e semn că încă o pot controla
că ochii mai pot vedea
morți urlete ziduri nenorociri –
(dacă soarele n-ar fi atât de
violent ar deveni aproape vizibile)
#
suntem în pustietatea comună
cafeaua e rece așa cum e normal
într-o vreme a frigului
(amintiri despre generația noastră
cea care nici măcar n-a existat
amintiri despre bătălii imaginare și sacrificii)
steaguri fluturând deasupra farfuriilor murdare
liniștitor
cât se poate de înfricoșător
#
să nu spui nimic
să nu cumva să vadă cineva
că ești terminat că ai dat-o în bară
eu sunt cuminte
cu o privire așez demonii la locul lor
aștept să vii cu masa caldă
supunerea impusă mă închin nu am spus nu
eu vin din generația fără învingători mi s-au luat
jucăriile
în locul lor, o ghenă plină cu rahat să mă ții de mână
să duci naibii gunoiul
să schimbi apa la flori eu vin din generația morții dar
nu spun
nu-mi arăt scăderile vulnerabilitatea țipătul
umblu goală printre ziduri
Foto credit: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1905273056208004&set=a.100161510052510&type=3&theater
