Luminița Amarie mi-a trimis câteva texte din cel mai recent volum al ei, „Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, recent apărut la Casa de Editură Max Blecher și lansat la Salonul de Carte Bookfest. Mă grăbesc să le public aici, cu mențiunea că mă voi păstra pentru o eventuală recenzie a acestui volum (evit, astfel, un feedback punctual și neconcludent) pe care încă nu l-am citit, lucru pe care îl voi face neîntârziat.

Luminița Amarie s-a născut pe 20 ianuarie 1987 în comuna Ibănești, județul Botoșani. A publicat până acum volumele de versuri Lacrimile, dinții albi ai durerii (Editura Eminescu, 2012), Destin făcut dintr-un cuvânt (Editura Singur, 2012), Chintesența de a fi (Editura Eminescu, 2013), Fericirile care dor (Editura Blumenthal, 2015) și Cărbune de fum (Editura Brumar, 2015).

Iată ce spune Ovidiu Nimigean pe coperta a IV-a a volumului „Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”:

„Criza cuplului și a vârstei declanșeză, în poezia Luminiței Amarie, o autoscopie tenace — amestec de luciditate, frică (până la oroarea din «inima întunericului»), tandrețe, cruzime — care confruntă bergmanienele «scene ale vieții conjugale» cu ceea ce filozoful ar numi «sens ontologic al negativității» și abisală Nichtigkeit.


Oboseala, golirea interioară, epuizarea, dezvrăjirea lumii sunt mai întâi trăite nemijlocit — sunt suferite ca traume corporale și psihologice (dar într-o stilistică a brevilocvenței, a discursului suspendat, a sincopei, a parantezei, a blancului, a gesticulației minime, deci cu atât mai elocvent) —, pentru a se transforma, pe parcurs, în provocare ascetică și ritual de trecere.

Unul reușit? În contextul atâtor vociferări mai degrabă ideologice decât lirice, Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins recuperează convingător cel puțin dimensiunea existențială a poeziei, dincolo de biografismul recurent. Ba chiar ne duce spre o simbolistică mai abstrusă, cu potențial de metanoia: «trec din mâna stângă în mâna dreaptă/ o piatră ce nu mai are nicio asperitate».”

#

anii n-au ajutat cu nimic,
ori de câte ori obosesc
cobor
în casa de la țară
în mijlocul grădinii

atunci totul era simplu
animalul
din capul meu
era viu

acum
ori de câte ori zvâcnește
mă distruge

(tremurul mâinilor –
aproape dragoste, teama
că într-o zi nu se va mai trezi)

#

în lumina soarelui corpul devine
din ce în ce
mai greu

adun cărți
le citesc
când frigul dispare

durerea se instalează
în încheieturile mâinilor
mă bucură nespus
e semn că încă o pot controla
că ochii mai pot vedea

morți urlete ziduri nenorociri –
(dacă soarele n-ar fi atât de
violent ar deveni aproape vizibile)

#

suntem în pustietatea comună

cafeaua e rece așa cum e normal
într-o vreme a frigului

(amintiri despre generația noastră
cea care nici măcar n-a existat
amintiri despre bătălii imaginare și sacrificii)

steaguri fluturând deasupra farfuriilor murdare

liniștitor
cât se poate de înfricoșător

#

să nu spui nimic
să nu cumva să vadă cineva
că ești terminat   că ai dat-o în bară

eu sunt cuminte
cu o privire așez demonii la locul lor
aștept să vii   cu masa caldă
supunerea impusă   mă închin   nu am spus nu
eu vin din generația fără învingători   mi s-au luat
jucăriile
în locul lor, o ghenă plină cu rahat   să mă ții de mână
să duci naibii gunoiul
să schimbi apa la flori   eu vin din generația morții dar
nu spun
nu-mi arăt scăderile vulnerabilitatea țipătul

umblu goală printre ziduri

Foto credit: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1905273056208004&set=a.100161510052510&type=3&theater

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment