Marius Domnica revine pe www.omiedesemne.ro cu un nou grupaj de poeme care confirmă alegerea anterioară de a-l publica aici. Pentru cei care nu îl cunosc încă pe Marius, vă reamintesc că s-a născut pe 16 august 1997 în Călărași și este student al Facultății de Limbi și Literaturi Străine din București, secția de neerlandistică.

Iată ce ne mai spune despre el: „N-am publicat în antologii, n-am participat la vreun concurs, n-am câștigat premii, n-am citit la Blecher sau Thoreau, dar i-am citit pe Blecher și Thoreau. Mă recomandă doar pasiunea și ambiția.”

Poemele de mai jos, în ciuda unor (firești) influențe, sunt unele dintre cele mai frumoase pe care le-am avut în ultima vreme la „Poșta redacției”.

benny profane

I.

ploua în lehliu-gară.
melancolic orășel, cu silabe liliachii.
aici meduzele impermanenței plutesc lent
în apa cafenie a gândurilor
și se dizolvă imediat la orice temperatură sentimentală.
pe chipurile oamenilor pâlpâie răbdarea pescarilor sicilieni,
în frazele lor lucesc multiple posibilități.
și am văzut copacul solitar pe câmpia halucinantă,
copacul din “psalmul” lui arghezi.
și am simțit în mine reveria și disperarea  răsucindu-se, încolăcindu-se una pe alta precum șerpii din caduceul lui hermes, precum o spirală ADN,
dar niciodată până la o îngemănare, o confluență.
(apropo, știai că în ADN-ul nostru încap 500 de biblii?)

II.

asfaltul era lucios, glazurat de ploaie.
doamne, eu iubesc toate străzile, mai mult decât fetele am iubit străzile,
toate străzile pe care le cunosc
au fuzionat într-o Stradă singulară, abstractă, ideală,
și mereu am simțit că peste realitate s-a depus  o membrană subțire și transparentă, iar dincolo ar exista aerul pur, vibratil, luminos, un paradis ultra-idilic.
azi am rupt acea membrană.

julia III

I.

tu ai structuri biblice din zahăr brun în cavitățile oculare,
umeri de spumă, aripi de libelulă în gene,
respirație violacee în nasul și buzele de o obrăznicie barocă.
cu tine am trăit o sută de povești de dragoste în toată polimorfia ei, tragică, domestică, pasională.
gluga lui boccaccio ne-a învăluit viețile, de la micromeron până la megameron.
te-au cântat beatleșii și pink floyzii:
“julia, julia, ocean child,
julia dream, dreamboat queen,
queen of all my dreams”.

II.

și e oare posibil ca în lumea asta lărgită
de incandescența noastră internă,
umplând arcade platonice, visând sisteme evanescente, proporție și echivalență,
e posibil să trăim ca în cortázar? 
să fie viața o seară infinită, lampa să difuzeze o amorțire păstoasă, un balsam cu fulgi de topaz imperial, să dăm dracului lumea de după geam, jobul, chiria, indexul la apă,
– la ce să ne uităm?
– nu știu, alege tu,
viața e în altă parte,
spre netflix,
mai jos de răspunderi, 
lângă fericire.

nocturnă ludică în piața romană

n-am să înțeleg vreodată bucureștiul
constelat cu pungi și bacanale subterane,
scafandri în noaptea policromă, taxiuri de chihlimbar,
când pulsează recifele activității omenești,
străluminate blând de lanterne dumnezeiești.

e noapte în piața romană,
și nu se mai aud  conversațiile parfumate, însiropate în k-pop și alternosfera și glass animals și insta și festivaluri și seminare și jobul de la corporație și profi bătuți în cap
ale studentelor tăifăsuind la terasa mcdonald’s.

e noapte în piața romană,
și gura de metrou, cumplită ca un fiord scandinav,
înghite renașteri și pistrui atmosferici, își arată gingiile dantești și regurgitează baterii cu acid.

doamne, e atât de liniște. doar aerul galben mai scârțâie bacovian.

și când semiluna era o sedilă dintr-o scriptură slavonă,  te-am indexat la marginea verii, zarază,
și erai așa de infelice, ca un elicopter fără elice, ca un gândăcel fără elitre, ca un film de bresson fără elipse, ca 2000 de ani fără eclipse.

acum ți s-a cuibărit un chopin dement în piept. coastele ți-s țevi de orgă. mai știi când
amândoi, incubați în noaptea germinală, respiram benedictin scintilațiile rubinii și republicile de cauciuc,
când descifram condiția nocturnă a tuburilor de neon,
când agitam universul până îi bolborosea spuma cuantică la buza galaxiilor?

e noapte în piața romană,
o noapte regizată de david lynch,
și norii mentolați, într-un glissando abia perceptibil, aproape palpabil,  opacizează flora celestă.

nu, mă scuzați, nu știu unde e bulevardul nirvanei, strada infrarealismului, aleea gnosticilor, calea amintirilor,
și drumul spre paradisul pierdut  sau spre inima ei
n-ai să-l găsești cu google maps.

doamne, e atât de liniște.
e noapte în piața romană.

pisica lui debussy

în creierul meu sunt o sută de mii de sfârșituri de vară.
în creierul tău sunt un milion de amurguri.
în creierii munților endymion se masturbează la lună.
într-o catedrală scandinavă, preotul începe brusc să predice în italiană,
și melodia italică se revarsă peste cele 200 de suflete nordice precum un râuleț luminos, ultracristalin peste pietricele și roci:
“tremate e non peccate,
sul vostro giaciglio riflettete e placatevi.
offrite sacrifici di giustizia
e confidate nel signore”.

și toate urmează o curbură inconceptibilă,
glisează prin galeriile nostalgiei,
prin toate sufrageriile din douămiiste copilării,
și e de parcă ai respira pentru prima oară,
și e de parcă ai reinterpreta bhagavad gita într-un jazz bebop,
și vibrațiile proliferează în structuri rococo amare și catifelate, sepia și trandafirii.
ce dor, ce blues!
lida-di-da-di-lai-lai
android cu păr bălai,
înregistrezi râsetele copiilor, înclinările ramurilor de tei, lentoarea după – amiezilor din parcu-ntomnat
cu inteligența sfinților.

toamna e sexy, are coapse deltaice
și în ochișori miliarde de celule fotovoltaice.

și orașul, iată, situat sub pleoapa imensă, mată, densă, și totuși atât de subțire,
a unui fetus conservat în chihlimbar, și jos lumea așteptând o deschidere
ce n-o să vină niciodată.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment