Doi insomniaci pe la orele trei dimineața trecute, vorba lui Nenea Iancu, preocupați de poezie în abisul virtual al facebookului: eu și Ciprian Măceșaru. Eu, mai degrabă pescuitor (nu în ape tulburi, dimpotrivă), râcâind sub carapacea internetului în căutarea unor perle (la propriu) poetice, iar Ciprian încercând să deslușească în insidioase penumbre autoreferențiale nocturne motivele dependenței de poezie.

Doi insomniaci deloc virtuali, în carne și oase, căutând același lucru care „e și nu e”, fiindcă poezia, așa cum spune Ciprian, „nu-nseamnă doar versuri adunate în pagină,/ ci și felul în care, abandonându-te, mori pentru ea”.

Am decis astăzi să sparg „regula de 3 poeme”, fiindcă în general îmi displac regulile și n-o să mă apuc acum să respect una inventată de mine (să fim rebeli până la capăt!), al doilea motiv fiind cele patru poeme care urmează și faptul că n-am putut alege unul la care să renunț. Enjoy!

IUBIRE ȘI BRÂNZĂ

ne întorceam acasă de la târgul de carte,
tramvaiul 41 se bălăbănea ca o sticlă
goală de vodcă sub talpa unui bețiv
și mi se părea că ești, cu năframa ta
neagră strânsă pe cap, o cehoslovacă
din anii ’60 aducând într-o sacoșă
niscai iubire și brânză, niscai salam
și visuri respirând încetișor ca niște
șoricei adormiți printre câteva cepe.

ÎN IARNA ASTA, UN CÂINE

fără un ban, fără vreo perspectivă,
mă întind pe canapea și învăț să stăpânesc
căderea în gol, să o ignor, să-mi păstrez
indiferența până la un pas de terciuire.
tu ești la serviciu, năframa ta neagră
e lângă mine, mi-ar putea folosi, mi-ar
putea înveli strâns, foarte strâns gâtul,
ai putea-o apoi atârna deasupra ușii de la
intrare. imaginează-ți casa noastră plină
cu flori, am sta ca-ntr-o grădină, eu complet
liniștit, tu urâbindu-mă și ascultând cum
nu-mi mai bate inima. de poezia mea n-a avut
și nici n-o să aibă nimeni vreodată nevoie,
o poți îngropa în spatele blocului, poate că-n
iarna asta, pe ger, vreun câine va dormi
peste ea, pe pământ, se va-ncălzi și va trăi.

LEVITAȚIE

e 5 dimineața. toată noaptea am încercat să scriu poezie.
în cameră au crescut ierburi înalte. un șobolan uriaș, tupilat,
stă la pândă. așteaptă să cedez, să accept înfrângerea.
își va înmuia mustățile în sângele meu, îmi va bântui visele.
un clopot de lavă curge peste țeasta mea impotentă.
lumina albastră a dimineții va linge fereastra, electrizând-o,
trupul meu translucid se va ridica de pe scaun, va levita.
un faraon mumificat levitând printr-un apartament socialist,
prăbușindu-se-apoi în pat și așteptând învierea, secolul
după-amiezii când, trezindu-mă, o voi lua de la capăt,
încercând să scriu poezie, oricât de disprețuit aș fi pentru
asta, oricâte zâmbete ironice voi fi nevoit să înghit,
căci poezia nu-nseamnă doar versuri adunate în pagină,
ci și felul în care, abandonându-te, mori pentru ea.

LUNA SĂPATĂ-N TAVAN

singurul meu avantaj e îndemânarea,
nu voi rata, vei arăta bine

ca niște lampioane, organele noastre
se vor ridica în văzduh

noaptea va coborî apoi încet,
voi face dragoste cu cancerul tău

țigara de după va fi doar depresia împunsă
cu acul, arderea pe rug a nesiguranței

voi adormi, tu vei privi
luna săpată-n tavan

dimineața, celularul va răsuna în dormitorul
pe care o clipă nu-l vei putea recunoaște

îmi voi lăsa un braț moale și greu peste tine,
corpul tău va urla ceva ca un tremur

fără vreo intervenție nedorită a creierului,
năclăite-n scuipatul amar, cuvintele tale:

„bună dimineața, iubire!
pun de cafea?”

Foto credit Ciprian Măceșaru: Ana Toma.

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment