Am întâlnit-o prima dată pe Olga Ștefan în 2006, la Premiile LicArt, când a câștigat Premiul I pentru poezie (văd acum că din juriu au făcut parte Dan C. Mihăilescu & Răzvan Țupa), la o gală prezentată de Radu Herjeu, printre oaspeții de onoare din sală aflându-se și regretatul Octavian Paler.

Eu eram cu Liviu Nanu și cu alți câțiva scriitori de pe portalul poezie.ro, iar Olga Ștefan era foarte emoționată și uimită parcă de felicitările pe care le primea. Îi știam poezia – sau măcar modul în care scria atunci – și țin minte că îl contraziceam pe Florin Bratu, care nu era big fan ca mine, spunându-i că Olga are un potențial foarte mare.

De atunci lucrurile s-au schimbat substanțial, Olga a confirmat, a publicat cărți și este, zic eu, o scriitoare matură (dădea semne de maturizare precoce însă de atunci) și o prezență imposibil de ignorat în rândurile scriitorilor tineri de la noi.

Ne-am revăzut cu ceva vreme în urmă la un Institut Blecher unde a citit și unde am spus și eu câteva prostioare despre poemele ei. Mă bucur mult că mi-a trimis grupajul de mai jos care, așa cum mi-a mărturisit, face parte dintr-un volum inedit, „civilizații”, pe care speră să-l publice anul viitor. Way to go, Olga!


boo

se ajunge mereu la distanţa
dintre un mort
şi un altul.

livezile şi cartierele
de corporatişti pe care
civilizaţii le vor pune
între moaştele tale şi ce rămâne
din corpul care
preţ de câteva anotimpuri
te-a obsedat.

gluma proastă a ghemului de spini
din stomac
când mâinile ei de beţivă ocazională
căutau şliţul unui pletos cu tuse tabacică
pe care nu-l văzuseşi niciodată până atunci.

şi cât de mult îţi doreai
ca oraşul să fie polistiren sau carton,
nu piatră şi arheologie,
sumă de indiferente
aşezări omeneşti
unde cuvintele se pronunţă
neaoş
pace şi noapte bună

când
greutatea clădirilor
în care s-au născut regi
şi înalţi prelaţi

(mamele lor în dialect de secol 16,
faşele umede şi compresele însângerate,
complicaţiile inevitabile, dacă ăsta va trăi
sau nu, botezul precipitat,
frica de iad,
rugăciunile
mocnite)

sunt bullies
şi ne invalidează în timp real
nefericirea.

că cine eşti tu în istorie?

un fraier

care aşteptase seara asta
cumpătat între gardurile încărcate electric
ale exaltării. când ea se aruncă pe ăla,
liantul unei minime apropieri
arde ca firele de tort, ajungi să-ţi porţi
pe străzi lungi ca pe fire de telegraf
carnea de parafină.

despărţirea are nevoie de această metaforă.

că nu vom hrăni aceleaşi răsaduri.

că dragostea noastră pe muchie,
devotată rutinei, micilor bucurii îmblănite
ca haina roasă a artistei
la bătrâneţe

depinde de paragina unui monument
plătit cu eforturi
de urmaşii îndatoraţi

că reducem
with each kindness and each crime

kilometrii

dintre hoiturile noastre incandescente.

opium 2

ați împărțit bani legați cu elastice,
fișicurile pentru țigări, mobilele uzate,
câteva tricouri unisex,
beri și bucuria de plecare inevitabilă
într-o vacanță la mare
cu care trăiești primele luni
de iubire.

ca pe un film pe rolă
proiectezi
în celălalt
fantezia.  nu e nimic în hipnosis.

au fost și atunci după-amieze cu simulacre de mese,
seri cu burțile goale și strategii de amăgit foamea.
întrebări născute din ambiție.

ești tu aproape o cerșetoare?
ești tu o femeie care, în lipsă de altceva, se va sacrifica prestând
munca unui dobitoc impur

în trei schimburi?

eliberată de sevrajul umilitor
al sexului,  îi ții minte numele, datele statistice
ale fizicului modest, numărul de kilograme fixat
pe cântarul mecanic
momart,

gesturile simplificate
cu care te stârnea (filmul brutal din capul tău
care trebuia să ruleze și el, pentru armonie),
ficțiunea
unui băiețel care se înfurie la jocuri.

nostalgia pură a despățirii fără chinuri nu diferă
de moartea naturală a unui animal
din vecini.
nici de ce măsuri iau voluntarii
când cineva fără familie
paralizează și casa
 i se golește
de viață înaintea trupului.

ca pe un film pe rolă proiectezi în celălalt fantezia. nu e nimic în hipnosis.

nu e nimic.

(iei cu tine)

iei cu tine
acoperișurile clădirilor
după ce-a nins.
pașii animalelor mici pe zăpadă
și jocurile lor dezinteresate.
ghemul de nostalgie
în care se-adună
puținele privilegii,
un soare de aur la apus.
rușinea
care  te înduioșează
căci a trecut.

teama că nu ai cunoscut
o formă obiectivă de frumusețe
pe care s-o respecți

și că vei fi judecat pentru asta.

uimirea – vitală –
că specia noastră
nu s-a adaptat la
respingere,
iubire (și cum e nivelată ea de rutină),
nerecunoștință

și ruperea de nivel

(adeseori
ca și cum cineva ți-ar roade
cu dinți foarte tociți
cordonul ombilical)

a copiilor
când devin oameni
pe care părinții lor nu îi cunosc.

îți pare rău că sintaxele
domeniilor inimii
se anihilează reciproc,
că nu ți-ai iubit mai mult
bunicii.

că sufletul goes down
with you

și nu știe
nici
să intre în păsări
și nici să fugă.

opium 30

inocența și frumusețea.
frumusețea și inocența,
eu le-am avut
și le-am epuizat.

viața e suportabilă
abia în articulările ei narcotice,
în ofertele hedoniste
și-n alinările reci, nemeritate.
știa asta oricare
azilant.

(mai ales când nu câștigi.
mai ales când
n-ai câștigat nimic niciodată.)

dar încep visele,
fecundele.

călătorii
spre faliile invizibile ale orașelor.
e un sân mutilat soarele lor
semantic. vise-corp care merg
vindecate
spre moarte.

în perfectă coerență
cu tot ceea ce le justifică înfățișarea,
prezența
și îndrăzneala,

ce e
sub acest linoleum murdar
pe care tai fructe
amare?, te-ntreabă.

ne visez falși

pe noi,
blestemați cu intensitate.

pe străzi de care
până acum doar orbirea și aceste blocaje-matrioșcă
din biografie
m-au ferit. 
cartierul crește spre un imens răsărit.

fenomene trandafirii, beauty queens of 6
slaughtered îl populează.

cum la finalul competiției
de pe fețele celor mai cruzi jurați cad
măștile exigenței
și rămân minele constante
ale oamenilor la 5-10 ani distanță
de primul lor avc,

spații vitrege
din deceniul trecut devin brusc
încurajatoare.

(o retorică de adolescentă: aceste
ziduri de oglindă
n-au știut nimic despre mine,
dar mi-au întors în sfârșit privirea
înainte să cadă.)

depresiile noastre alternative n-au fost
decât simulacrele unor
arme din traforaj în posesia
bătrânului paranoic
care face de veghe noaptea
pe promontoriu.

să vezi clar e să te întorci

acasă,

chiar dacă nu ai
cui să o spui.

Foto credit: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10217703836886265&set=pob.1190435217&type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment