Întrucât am avut trei poeți respinși la rubrica „Poșta redacției”, m-am gândit că n-ar strica să avem azi și un „admis” – asta ca să dăm și o coloratură pozitivă zilei de luni, care nu e cea mai poetică a săptămânii. Așadar, să facem cunoștință cu Bogdan Petcu, un tânăr poet din Iași care a citit la două dintre cele mai bune cluburi de lectură din țară, Institutul Blecher și „Nepotu’ lui Thoreau”, iar asta îl recomandă cu supra pe măsură.

Bogdan-Alexandru Petcu s-a născut în localitatea Albele, jud. Bacău pe 24. 11. 1995. A studiat Filosofie la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca, facultate pe care însă nu a terminat-o. În prezent, lucrează ca librar la Librarium Felicia, în Iași.

În ceea ce privește activitatea literară, merită menționate:

Premii: premiul I la Concursul Național de Poezie “Ion Chichere”, ediția I (2016); premiul “Ars Poetica” la Concursul Național de Poezie “Panait Cerna”, ediția a XLII-a (2016); marele premiu “Magda Isanos”, premiul revistei “Bucovina Literară” și premiul editurii Junimea din Iași la Festivalul Național de Literatură “Rezonanțe Udeștene”, ediția a XXII (2017), secțiunea poezie;

Apariții:
“Timpul” (nr. 211/ octombrie 2016), “Urmuz (nr. 11-12, anul III)”, “Luceafărul de dimineață” (nr. 1087/ septembrie 2017 și nr. 1097/ iulie 2018), dar și pe thefanzine.com (15 februarie 2017).

Lecturi:
“Turist in Iasi. Acasa pentru cei plecati”, FILIT ediția a VI-a (2018), Institutul Blecher ediția 180, “Nepotu’ lui Thoreau” (noiembrie 2018), Salonul de literatură Junimea.

Iată și textele lui Bogdan, pentru care merită, cred eu, felicitări.

Nu suntem încă oameni

„Când ajungem să ne mâncăm strămoșii, ce ne mai rămâne?” – Ana María Santi

Mașinile Ford au contat mai mult decât viețile 
bunicilor mei sau virginitatea verișoarelor mele.
În limba mea nu se plânge și nici nu se scrie
literatură. Nu avem timp de luxuri. Noi încă vânăm.
Mâncăm manioc și maimuțe păianjen.
Ne hrănim cu cei din care ne tragem. Nu știu
cum numiți voi europenii chestia asta.

Pentru noi e supraviețuire.
O să vină o zi când maimuțele păianjen vor călători 
prin orașe. Să își ascută instinctele
împreună cu toate celelalte animale.
Chiar nu am habar ce va rămâne atunci
din inima voastră extrem de morală
cu cei care vă aparțin vouă.

Nu mă pricep la imaginație, dar cu certitudine
plasticul și cimentul și sticla nu au vitalitate.

Sunt unul din cei patru supraviețuitori sápara.
Când ne-ați întâlnit prima dată,
probabil nu eram încă oameni.
Quechua e limba în care ne-am lăsat păcăliți.
Azi însă văd că iarba reușește să iasă
dintre dalele de beton.

Rămâne un singur lucru de spus:
supraviețuirea e singura monedă de schimb
în natură, iar voi nu prea știți la ce se referă
lucrul ăsta. Oțelul și cifrele vă țin în viață.
Și vă e de-ajuns.

Magia neagră a oamenilor albi

L-au îmbarcat pe o mică flotilă.Nu înțelegea
limba și semantica lor. Era un sclav african
cu nume de spaniol: Francisco de Eguìa.

Se bucura de trilioane de celule perfect sănătoase și
iubea să mănânce porumb mexican.
Mergea spre peninsula Yucatan.
Să audă poveștile cu cei trei zei răi:
Ekpetz, Uzannkak și Sojakak.

A pus piciorul pe pământul aztec 
sau mayaș, nici el nu știa. În momentul acela
a devenit un sclav terorist.
O celulă iconoclastă și mai senzitivă,
sedusă de varicelă,
i-a făcut pielea ca cea a amerindienilor.
Văzuse odată unul pitic,
cu mărgele la gât. Bea apă de foc și se gândea
la sinucideri asistate social.
Francisco nu a priceput ce zicea,
dar bănuia că altfel nu putea să-i răspundă
cineva care nu e nici măcar sclav
al coloniștilor europeni.

În doar 70 de ani, celula virusată
a lui Francisco a scris istorie,
adică a omorât 20 de milioane de băștinași
și pe el,
inclusiv.

Dacă ar mai fi avut conștiință,
probabil ar fi fost fericit
întocmai ca Yersinia pestis, care omora asiatici
sărind de pe piciorul purecelui
fix sub epidermă.

Toți făceau rugăciuni. Credeau că vina
e a oamenilor albi
care se folosesc de o magie ciudată.
Nu au rezolvat nimic. Doar călugării,
din chiliile lor,
au reușit să consemneze toate astea
și să intuiască ceva
în legătură cu ADN-ul,
în urma lecturilor în latină
din Aristotel.

Youger Dryas

a prins ultima glaciațiune. Începuse într-o zi de toamnă. Nu erau frunze să cadă. Ger. Frig.

S-a născut cu o mie de ani mai târziu.
Prin semnele lor,
părinții au numit-o cumva.
Cel mai probabil a ajuns soție. Și a rămas
în memoria colectivă
drept Luzia.

Bărbatul ei e de negăsit până astăzi.
Și-a crescut copiii cu dragoste,
fructe, legume și pește. Oasele ei,
vechi de 12 mii de ani,
au ars într-o noapte. În muzeul din Rio.
La fel și multe alte lucruri
de-ale băștinașilor sud-americani.

Urmașii coloniștilor se declară satisfăcuți.
Și inima neolatină

dintre plămânii aproape curați.
Invocă memoria lor culturală. De acum pot trăi
pe un pământ care le aparține
în mod exclusiv.
Se dau cu motocicletele prin capitală. Ignoră focul și
le e tare teamă pentru oasele lor.

Lipsite de calciu,
nu prind următoarea glaciațiune.

Alte cuvinte

Sachihiro și Aapo sunt ultimii
care pleacă din satul lor.
Înainte ca zeii să se înfurie,
mănâncă, firește,
niște porumb.
Își umple desagile
cu manioc și fasole.

Pleacă în viață.
În viața lor.

Loma Caldera trimite supărat
lavă, gaze, cenușă spre cer. Erupe.
Știu asta,
dar au alte cuvinte
pentru a desemna fenomenele și
realitatea.

Casa, făcută din chirpici, și
scheletul copiilor
îngropați sub locuință
(Akna, Babajide, Xmucane)
călătoresc împreună
în timp,
deși călătoria lor înseamnă,
de fapt,
inerție

și conservare.

Locul primește alt nume,
oamenii sunt uitați.
Joya de Cerèn.
Dat de persoane cu alt sânge,
altă culoare a pielii.
Asta ar fi contat într-un alt context.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment