Alexandra-Ioana Harapu este din Bacău, are 17 ani și mi-a spus că nu are idee dacă poeziile ei „sunt bune de ceva”, dar că atunci când le-a scris a avut nevoie să o facă, „iar asta înseamnă ceva”.

Dragă Alexandra, nu știu dacă neapărat norocul are vreun rol în ecuația asta a întâmplării care se numește poezie, însă ceea ce știu sigur este că talentul contează întotdeauna. De aceea mai adaug, pe lângă faptul că textele tale sunt foarte promițătoare, că atât norocul, cât și talentul sunt de data asta de partea ta. Aștept, desigur, o confirmare.

mediocritate

din torace plânge toată ființa –
epicentrul miezului stors
am pe jumătate de față beznă
mă acoperă umbrelele unor creiere mai mari
şi mai fertile decât ale mele
minți precum câmpiile în care rodesc idei
ce se zbuciumă până devin capodopere
adăpostite de trupuri dezintegrate
cu cicatrici, fără dinți în gură,
cu oase fracturate
trupuri de titani, corpuri încercate
am nevoie de anestezic rapid
genialitate administrată intravenos
mă doare conştientizarea mediocrității
limitarea condiției mele
n-o să mă arunc în fântâni arteziene cu Zelda
n-o să pescuiesc cu Hemingway
nici vorbă să dau un shot cu Fitzgerald
n-o să pornesc la drum cu Kerouac
zero petreceri destrăbălate cu Nin
fără curse cu Bukowski
doar eu, cu migrene şi cuvinte grele inutile.

2,5 la mie alcoolemia vieţii

respiră vietățile în capul meu
cu aerul suflărilor îmi aburesc nervii
şi beau alcoolul creierului meu îmbâcsit
apoi cu o mahmureală de 3 zile se
ciocnesc şi țipă
joacă barbut în spatele irisului meu
aruncă zarurile în pupilă
prin şanțurile venelor trasează o hartă
se târăsc
acum stâng drept stâng drept
înainte, marş
sub unghii au resturile plăcerilor mele
există pe undeva adânc şi un mormânt pentru ele
le place obscuritatea, eclipsa vieții
şi să mă bage-n belele
că, ştii cum e, te mai întorci din moarte
dar din coma asta tristă mai niciodată.

***

sunt o sticlă cu buza spartă
plânsă
strânsă
când m-a făcut divinitatea
mi-a pus suflet în cap, în piept
şi în picioare
cu țesut nervos hipersensibil
senzitiv
eroare: defect de fabricație
şi de ce-ar trebui să mă scuz
pentru firea mea încâlcită
pentru firele mele despicate
pentru toate câte le zic şi le cred
pentru că urlu ca un bărbat
şi păcălesc şi-nşel
domin şi subjug
sub rug
cu rugă
cu scârbă şi putere
şi cu durere ostilă
încapsulată într-o pastilă
în capsula timpului.

habanera ţigănească

în zilele mele bune sunt o spanioloaică
cu sangre caliente şi gustul petrecerii
o porumbiță abandonată în mrejele plăcerii
cu flori în vază şi spini pe masă
cu muzică bună fredonând în surdină
şi cu o mulțime de fructe zemoase în mână – o duzină!
cu cele mai moi catifele, toate roşii
cu bucle zvăpăiate şi ochi căprui, frumoşii
dezinhibată şi dezinteresată
cu foc sub tălpi şi inima încurcată.
în zilele mele proaste sunt o țigancă, una care minte
care blesteamă din ochi, fără cuvinte
cu gheare lungi şi carnea fierbinte
cu pumnii plini de cioburi sfinte
o necredincioasă atinsă de nebunie
o tigroaică atroce în agonie
care izbeşte şi rage şi sfâşie viața
care bea ploaia şi încinge gheața
o suferindă turbată, lihnită şi proastă
ce-şi ascunde farmecele între piele şi coastă
o vrăjitoare nemernică ce caută răzbunare
cu sufletele altora rătăcite prin buzunare
o cerşetoare disperată c-o soartă nefastă.

estetica hidosului

gingii inflamate
dinți pătați 
şi buze crăpate
există frumusețe în hidos
în carne lăsată
sau piele prea albă
picioare strâmbe
şi mâini ridate
toate păstrează
o poveste în spate
chiar şi în sufletele negre
este ceva de iubit
şi în crimă e 
ceva pasiune
şi în depravare
o confesiune
grotescul ascunde
rebeliune
şi urâtul tânjeşte
după afecțiune.

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment