Daniel-Samuel Petrilă (n. 24 august 1993, Salonta – județul Bihor) este poet și traducător român de origine rromă. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (Universitatea din București), secțiile limba și literatura rromani – limba și literatura română,  și Masterul de Studii literare al Facultății de Litere (Universitatea din București).

A fost redactor la Revista online „Literatura de azi”, iar în prezent coordonează Revista online „Rromano vak”. A debutat cu volumul bilingv (rromani – română) memorrie şi infanterie, Editura Metropolis, Oradea 2017. A mai publicat volumul am strigat-o pe mama de la capătul pământului, București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2018.
Textele sunt extrase din volumul am strigat-o pe mama de la capătul pământului.

În afara câtorva prețiozități lesne de identificat, cred că aceste poeme se susțin foarte bine. Daniel Petrilă este, cel puțin pentru mine, o surpriză foarte plăcută.

imaginar țigănesc

traversam un pod de oțel traversam
neptun în camera mea își făcea iluzii despre carul mare
eu măcinam coji de nucă între dinți
pipăiam configurațiile corpului piramidal
așterneam noaptea lângă noapte
ziua lângă zi
mă revoltam zilnic cuceream câte o scară sidefie
portretul unei lumi cu cracii în sus
o fi început o fi apus

ai mei curățau plita cu vașpor

în copilărie făceam păpuși de pământ și tot felul de obiecte electrocasnice 
legănam bucățile tinomorfe întinzând concret mâna 
strada era mereu aglomerată 
și ca din găleată lumina ploua pe copacii grași 
bomboane pe băț la câteva sute de lei bucata sevăndeis la 3000 de lei primeam 5000 de lei o singură dată pe lună la pensia bunicului 
pe care-i țineam în pumn până se-nmuiau 
în rest zahăr pe pâine mere crude struguri 
și tot felul de promisiuni că mergem la băile felix și pe urmă la mădăras

m-au născut la sfârșit de mileniu

viața mea începea să fie o rețea implacabilă
o protogeografie desenată cu pixul roșu
vocea mea mută călca de pe-atunci
trandafirii impari
la sfârșit de mileniu
dacă și crepusculul va deveni o noapte
o stemă sau o frânghie albă
nu-mi va rămâne decât mirajul peșterii
iată că toate sunt bune
chiar dacă la început de mileniu
mergeam în clasa I
cu o jachetă gri cu un număr mai mare

***

ceea ce este ne-cognoscibil este completabil
ca niște copaci care se echilibrează constant sub bătaia vântului
de multe ori poezia iese ca dintr-un dozator și degeaba acumulăm când noi n-am trăit nimic deci să nu trăim decât pentru a scrie la persoana întâi
protestez des împotriva abuzurilor de formă ca în acele vremuri o știi tu care vremurile acelea vremurile acelea o da vremurile acelea vremurile
vremurile pe care unii le mai vor
vremurile pe care unii le scapă cum scăpăm noi fructe rotunde din mâini
vremurile din alte vremuri
vremuri când în negru când în gri părinții noștri se îmbrăcau scuipau dar în gând scuipau cum se scuipă peștii între ochi l-ar fi scuipat pe preaiubitul

***

un dincolo abrupt al sinelui necunoscut a ceea ce înseamnă eu
un non-eu ca o alunecare
o adâncitură pe partea stângă

repet erori cum repetam în copilărie litere odată m-am enervat am scris ceva cu ambele mâini
eram plin de noroi pe picioare
nu-mi aduc aminte de râsul mamei ci de cojile ei de ceapă
azi colecționez un fel de fractali cum colecționam capace în buzunare pentru acel joc geo-metric 
când loveam stâlpi şi pereți o ruletă a vieții noastre de atunci 
fratele meu mânca felii mari de pâine acum e sătul şi nu-l mai bat

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment