Ionuț Dumitru este elev în ultimul an la Liceul Teoretic „Alexandru Marghiloman” din Buzău. Mai multe nu pot să vă spun despre el, fiindcă în nota biografică a fost zgârcit cu detaliile. Mărturisesc că am stat ceva pe gânduri până să accept publicarea textelor de mai jos, pe care le-am ales dintr-un grupaj extins, destul de inegal ca valoare.

Totuși, mi-am spus că n-ar trebui să mă las înșelat de aceste fluctuații și să încerc să extrag părțile mai puțin stufoase și cumva scrise într-o notă colocvială, chiar dacă două poeme din cele alese nu sunt chiar așa, dimpotrivă. Dar stufoșenia nu se face prezentă decât la nivel narativ, dincolo de asta se simte o tensiune, dar și o propensiune – probabil neconștientizată suficient – către „estetica” postumanului, a singurătății mecanice în mijlocul a orice e straniu, de neînțeles.

Sigur, sunt unele pasaje cu interogații în cascadă sau naivități juvenile, dar sunt firești, până la urmă, așa cum apar drapate cu aliajul ăsta de tristețe & contemplativitate în mijlocul unei singurătăți autoinduse de adolescent părăsit într-o cameră cu pereții doldora de ecrane pe care se derulează viața de afară – e și ăsta un mod de a vedea realitatea, cu toată artificialitatea senzațiilor. Dar suntem într-o proiecție cumva futuristă, nu-i așa? Sau mă înșel eu? Să-l mai consultăm încă o dată pe Marinetti atunci.

aș vrea mai multe nopți

când vine vorba de a ne atinge prea dur sufletește
cu paranoia deasupra ochilor ce-i dăm peste cap
atunci când tocmai ne este teamă de punctele sensibile, punctualitate și de reticența asumării pentru câteva decenii

de multe ori văd și simt că fericirea poate dura maxim 4 sau 5 zile și tot ne întoarcem la naturalețea umană
noi suntem făcuți din țărână cu suflu trist
așa cum mi-ar intra zeamă de lămâie în ochi
cam asta e realitatea mea privită din spate și departe de oameni, momentul acela când mă retrag pentru puțin și prefer să stau singur

e mai bine așa, am ocazia să vorbesc cu mine și așa îmi mai alin oarecum neliniștea
dar uneori simt că nici eu nu mă mai pot asculta
mi-aș omorî zilele pentru a câștiga mai multe nopți ca să stau singur și să vorbesc cu mine

tu, ești bine? mai poți să gândești pozitiv? mai poți să zâmbești? mai poți vedea partea bună a lucrurilor? mai poți avea încredere în tine? mai poți avea răbdare? mai poți să te vezi puternic? mai poți să te privești fără să privești la ceilalți? mai poți să îngădui ? mai poți să te accepți?

nu știu, oricum…
prea puțin mai contează acum
aș vrea să îmi omor zilele pentru a da viață nopților
să stau cu ele și să mai vorbesc cu mine

acum 6 ani

eu nu văd albastru în miezul 18
când îmi aduc aminte cum ei erau plecați la mare
și dimineața erau flori de mac pe ploaie cu soare în stomac
ore-n șir nu mă atingeam de jaluzeaua orizontală
de teamă ca nu cumva să plouă și mă bucuram în felul meu de libertatea ce dura o veșnicie
dar era pentru 6 zile și 6 nopți
va fi prima dată când te voi vizita
în liniște, în pătrățica mea la 5 metri de singurătate

mersul în dans imaginativ

un fir melodic se poate conecta imaginativ
profund…
merg în dans corelativ cu șoseaua, arogant
doar eu conectat cu rețeaua melodiei changes în varianta spaniolă
am învățat să nu-mi mai fie teamă de zombii constănțeni
ce consumă fiole de stupefiante cu spray de muște
aşa le este efectul de a paraliza în fața primăriei ca statuete de mare importanță
și totuși mă impresionează să văd asta
de când am decis să primesc în inimă
duritatea & indiferența colegei mele Polixel Diva Happy //ea e concita mea, indiferent de ce se va întâmpla//
de ce m-am oprit din mers în dans?
recunosc… am o slăbiciune amuzantă, dar sensibilă
asta de când am văzut-o pe Polixel Diva Happy
cum era încoronată românește //steguleț înfipt în coc//
se machia, râzând… fiindcă nu și-a intrat în rol
se uita la vitrina ei cu pantofi galbeni, fuste și pantaloni rozalii pentru Rădița Porumbița
ce căuta literatura veche
deja a început, continui separat
     
      //mersul în dans imaginativ//

nimeni în acea vizită

inițial pare amuzant și ceva există în acel punct misterios
de  mă determină să traversez zâmbetul până la colț
stop
doar amintește-ți că ți-ai servit cafeaua mai ceva,                                                             ca o doamnă creață acoperită cu o pălărioară neagră din dantelă,                                 cu manșete din panglică neagră, cu țigara la colțul gurii rujate și aruncată cu stil taman la madam(e) criss’…
și cam atât că mdee’, dacă nu e soare                                                                              e liniște și chiar da… off, da’ de ce trebuie să mă gândesc                                               tot timpul la o asemenea chichiță?

știu
sufăr de o fobie imensă când văd panta corelată                                                                 cu singurătatea din curtea proprietarului                                                                              și cred că e mai bine să dau talpa cu stil, chiar dacă vizual                                          părea tiptil cum obișnuiesc unii șobolani direct la rampă

dar, nimeni și asta chiar mă supără
ce dracu?

eu, singur…

apare în ordinea descrescătoare lacrimală
câte-un ecou la fiecare colț, ce tocmai ațâță liniștea funerară în mai multe singurătăți care mai de care
niciodată să nu-mi treacă prin minte
că trecutul mort este și în prezent, pe când, ce vreau să îmi îmbrac aerul în roșu/albastru/ cu negru/ (și să-mi plimb mâinile cu galben de jur împrejur)
afară să ningă cu dansuri ce-mi oferă  imaginea cu mine în mijlocul unui ocean
singur, doar eu cu mine, ascultând o altă natură descoperită de frig și cu un feeling sigur
că nu sunt nimeni altcineva
decât eu

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment