Ionuț-Tiberiu Bălan a debutat cu ceva vreme în urmă pe www.omiedesemne.ro cu o proză scurtă intitulată „Mă pot preface că scriu din nou”. Se recomanda atunci, laconic, în felul următor: „Sunt student la Jurnalism, dar în primul rînd – călător. 20 de ani, parvenit din Vatra Dornei în Tîrgul Ieșilor. «Respir, dragii mei, respir, deci trăiesc».”
Ionuț a fost la fel de zgârcit cu detaliile biografice și la următorul e-mail, în care ne-a trimis un calup de cinci poeme. „Am rămas același student venit la Iași care «respiră, deci trăiește»”. În cazul de față poezia respiră un pic mai greu, este vocală și mistică pe alocuri, cu influențe vizibile, însă am zis că tot omul trebuie să aibă o șansă, mai ales că tehnica și câteva pasaje ceva mai semnificative îi dau un ajutor decisiv.
sunt eu
același eu ce poartă numele blestemat
povara noastră umană
eul pe care credeam că l-am pierdut la naștere
odată ce mi se mâzgălea un certificat mizer
după ce am început să vorbesc
și să înțeleg cuvintele
și-au pierdut valoarea
iar azi le rostesc cu ochii închiși
să nu le strivesc între pleoape din greșeală
iar azi le rumeg bine
și le macin cu buzele
ca nu cumva să fie cuvintele
în care nu mai crede nimeni
pungile cu lacrimi le arunci prin saltarele biroului
repet obsesiv că nu mai am nevoie de ele
că plânsetul e ca un strigăt
pe care nu vreau să-l aud nici măcar eu
alerg spre băncile goale
într-o disperare rar văzută
și prin stațiile de autobuz
încerc să fiu un om fericit
și mă feresc de toate pastilele
care m-ar face o farmacie ambulantă
în fiecare seară ajung într-un pat
de fiecare dată
– mai străin
mimez cele opt ore de somn necesare
vorbesc singur
iar pereții preferă să-și pună dopurile de urechi în geamuri
se întorc cu spatele
și mă împing spre colțuri
ceilalți mă salută prin gesturi timide
și de atâta teamă
încep să-mi vântur mâinile
înnebunit
prin aer
de parcă ar fi colegul de tranșee
împușcat în cap
la sfârșitul Primului Război Mondial
ori însuși fiul Domnului
s-a născut din ultima fecioară
rămasă în viață
și a hotărât să ne întâlnim
pe același bulevard
în centrul orașului
sunt eu
cel fără aripi
până și gândacii își au perechea lor
și se numesc fluturi
distanță
distanța între un cal care
vorbește și un cal
nevorbitor
e suma tuturor lanțurilor
în care stau
caii-robi ai lumii oamenilor
distanța între o piatră
care respiră aerul oamenilor
și o piatră care vorbește
singură pe sub ape
limba pietrelor
e suma tuturor pietrelor ce
n-au fost atinse de palma
flămândă a omului
distanța între o umbră
ce aleargă noaptea
pe pereți
și o umbră care vorbește
limba surdo-umbrelor
e suma tuturor umbrelor
ce se văd atârnând omenește
de mormintele oamenilor
distanța între un copac
cu scoarța albastră
și un copac cu frunzele
roșii
e suma tuturor înălțimilor
atinse de vârfurile copacilor
ca o prelungire omenească
a crengilor-brațe
distanța între o veșnicie mai mică
și o veșnicie mai mare
e suma tuturor ceasurilor
ce-au numărat orele
oamenilor
distanța între farul
din vârful Carpaților
și farul ce se spânzură în
mijlocul Mării Negre
e suma tuturor farurilor
pentru care nu s-a inventat un nume
de oameni
distanța între zidul berlinului
și zidul care desparte
căprioarele de a fi păsări
e distanța întregului zid
chinezesc
dacă unul dintre capete
ar atinge cu un singur turn
luna
distanța între un om
și un altul
e suma dintre omul
care vorbește cu ochii închiși
și omul care vorbește
limba cailor liberi
scrisoare către dumnezeul oamenilor-munți
către oamenii-munți
acei oameni strângători de viață
din pieptul din care răsar pârâuri
pe umerii pe care aleargă căprioare
prin ochii lor pe unde se scurge
cerul
Doamne
cheamă-I înapoi
din pumnul de carne aducător
de moarte
Doamne
ia-mi mie umbra
ia-mi mie pietrele-mâini
ia-mi mie strigătul
și dă-le lor viață
într-una din vieți
îmi aminteam un cântec marinăresc
pe care
mi se pare
că l-am fredonat și eu
într-una din vieți
m-am născut cu palmele murdare
să-nțeleg că poți
într-adevăr
să fii îngropat de viu
într-una din vieți
am învățat că tot ce se scrie
trebuie să moară
într-una din vieți
am iubit
și-a fost ultima
rugăciune
dă-o, Doamne, mândră
și curată
rupe-ne de noi
de timp și de vreme
fă Ploaia să strige
Pământ
să ne cheme
dă-o, Doamne, mândră
și pură
să ne-acopere
pe noi
acaparați de ură
dă-o, Doamne, doar curată
dă-o vie, Doamne
dă-ne-o toată
dă-o, Doamne,
atunci când orașul arde
când bulevardele ard
și e frig
și e noapte
dă-i viață ei
iar nouă
dă-ne moarte
întrebări care se pun doar noaptea
unde ești când n-am rămas deloc?
pe sub care ziduri?
pe sub care viață?
pe după care garduri înalte și verzi
ești?
cuprinde-mă ca o boală
cuprinde-mă ca un gând
înfrânge-mă
cutremură-mă
ascunde-mă
îngroapă-mă
iubește-mă