5 poeme de Irina Nechit din volumul „Un om de succes și alte pierderi”

Mergând pe considerentul că „ce e prea mult strică”, astăzi am să fac o pauză de la „Poșta redacției” și am să vă propun un grupaj de poeme semnate de Irina Nechit, alese din antologia Un om de succes și alte pierderi (Editura Prut Internațional, 2018), volum apărut cu sprijinul Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova.

Mă simt dator să precizez că această carte mi-a fost recomandată de Claudiu Komartin.

Irina Nechit s-a născut pe 1 ianuarie 1962 în Antonești, Cahul, în URSS (astăzi Republica Moldova) și este absolventă a Facultății de Jurnalistică a Universității de Stat din Chișinău. Este poetă, traducătoare și dramaturg.

Debutează editorial în 1992 cu volumul Șarpele mă recunoaște, căruia îi urmează încă cinci cărți de poezie: Cartea rece (1996), Un viitor obosit (1998), Gheara (Editura Vinea, 2003), Un fel de liniște (Editura Vinea, 2006) și Copilul din mașina galbenă (Editura Cartier, 2010).

A mai publicat, de asemenea, volumele de teatru Godot, eliberatorul (1999), Proiectul unei tragedii (Editura ARC, Chișinău, 2001) și Maimuța în baie (Editura ARC, Chișinău, 2006), precum și volumul de publicistică (în colaborare) Culegeri de istorii orale „Femeia în labirintul istoriei” (Editura Știința, 2003), culegerea de interviuri „Democrația la feminin” (Editura Știința, 2005) și volumul de istorii orale „Femeia ca factor de stabilitate în zonele de conflict”, (Editura Știința, Chișinău, 2006).

Este laureată a Premiului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru 2012.

Poemele de mai jos sunt preluate din secțiunea „Inedite” a volumului Un om de succes și alte pierderi (Editura Prut Internațional, 2018).

OGLINDA

Aproape,
mai aproape de fața tatei,
îl sărut pe frunte ultima dată,
o lacrimă de sânge
i se prelinge din ochiul închis

Aproape,
mai aproape de fața mamei,
o sărut pe obraz ultima dată,
vântul îi smulge de sub basma
o șuviță fără viață

S-au dus,
unul după altul s-au dus,
fără ei casa
începe să se dărâme,
scări nu mai avem,
ușă nu mai avem,
veranda se risipește,
intrarea e ca o peșteră
năpădită de brusturi

Să-i dăm la o parte,
să mergem în camera cea mai luminoasă,
nu se poate să nu fi rămas
acolo sus,
între geamuri,
oglinda veche,
ne-au luat paturile,
mesele și scaunele,
covoarele cu trandafiri,
ne-au luat tot,
dar pe ea au lăsat-o.
nu se poate să nu fi rămas,
acolo sus,
oglinda veche,
cu ramă argintie

Aproape,
mai aproape de geamurile mari,
cineva ne-a luat perdelele
cu buchete albe,
lumina miroase a brusturi,
două inimi speriate
se zbat sub tavan,
un fâlfâit de aripi,
un ciripit în cercuri
deasupra mea,
un cuib de rândunele
văd acolo sus,
un cuib de rândunele
în locul unde-a fost oglinda

Cine-a putut,
cine-a luat-o?

În adâncul ei au rămas
pereții cu broderii,
soarele dimineții și umbrele serii,
fețele tinere ale mamei și tatei

Acum zboară
două rândunele prin cameră,
se vor întoarce,
în fiecare primăvară,
la cuibul lor,
se vor scufunda în apele
oglinzii dispărute,
aproape,
tot mai aproape
de fața mea de copil.

EȘTI AICI?

În afară de mine,
cine mai respiră în cameră?

Cărțile nu au plămâni,
clopotul de ceramică stă neclintit,
plapuma e bine întinsă,
pernele nu se umflă, nu se dezumflă.

Doar obiecte neînsuflețite în jurul meu,
doar masa, divanul, cuvertura moartă,
cuierul cu haine spânzurate,
pașaportul și buletinul
într-o cutie de pantofi.

Cine mai respiră, totuși,
în camera cu un geam spre asfințit?
A, da, trifoiul.

Nu mai țin minte de câte ori
mi-am luat rămas bun de la el.
Se ofilea încet,
îi îngălbeneau toate frunzele,
dar îi schimbam pământul
și încolțea din nou.

Trifoiul acesta
îl am de la mama,
într-o zi mi-a dat niște cartofiori,
nu știam ce putere au,
acum văd cum frunzele tinere
apucă soarele de ultimele raze
și-l țin o vreme lipit de geam.

În fiecare an trifoiul se usucă,
pare un smoc veșted de buruieni,
trec zile și săptămâni
până găsesc pământ proaspăt,
îl mut în alt ghiveci
și firele răsar mai verzi ca altădată.

Norul de frunze fragede se mișcă ușor
Ești aici, mamă?
Așa respiră trifoiul?
Dacă ți-aș schimba pământul,
ai răsări din nou?

APA

Mai întâi îşi agaţă hainele de crengi,
cămaşa decolorată se umflă ca o pânză,
Prutul coteşte pe după sălcii venind la picioarele lui,
tata nu se aruncă în râu –
are tot timpul din lume,
se mai coace un pic la soare,
apoi se culcă pe apă ca în aşternut,
îşi întinde braţele, plutind la vale
cu mult aer în coşul pieptului,
închide ochii,
dacă aş şti la ce se gândeşte,
poate la metrii de apă rece dedesubt,
poate la ţara de pe celălalt mal,
poate la combina de cules struguri
pe care a inventat-o în serile lungi de iarnă,
dar cei din capitală nu i-au brevetat-o,
la următorul cot
începe să dea din degete,
luptă cu somnul –
se teme să nu adoarmă ca un şofer obosit la volan,
dar Prutul nu e autostradă,
nu e nici măcar drum şerpuit,
te duce lin dacă stai întins pe orizontală,
cu oxigen curat în plămâni,
tata inspiră din nou,
plutind
aşa cuminte seamănă cu o cruce
se gândeşte că are în pod nişte scânduri,
dar nici prin cap nu-i trece că noi
îl vom duce departe şi-i vom lua sicriu din magazin
şi Prutul nu va trece pe lângă mormântul lui,
la următoarea cotitură îl văd pescarii
un mort! strigă sărind în apă,
dar el ridică un braţ –
e viu!

UN OM DE SUCCES

Parcă duc o lumânare de pe o stradă pe alta,
de la capătul oraşului până în centru,
de dimineaţă până seara,
parcă o apăr cu palmele înţepenite de frig,
să nu mi-o stingă vântul,
să nu mi-o smulgă din palme,
să n-o scap pe cărarea ninsă
care mă scoate din valea crucii pe bulevard,
parcă duc o lumânare aprinsă
între degetele de lemn,
dar n-o să vedeţi nimic în mâinile mele,
am uitat să vă spun că ele nu l-au atins,
nu l-au atins!
tata purta cămaşă nouă, costum de culoarea cafelei
cu lapte şi era la cravată,
nu, noi nu l-am îngropat în costumul acesta şi nu
i-am pus cravată,
noaptea asta l-am visat cum râde fericit,
nu, noi nu l-am văzut râzând aşa,
a ieşit din întuneric
ca un om de succes
mi-a întins o floare şi ea a început să tremure,
am luat-o fără să-i ating degetele cu unghii îngrijite,
o lalea albă-albă,
tatăl meu din vis mi-a dăruit o lalea,
o duc prin viscol şi nimeni n-o vede,
parcă am o lumânare aprinsă în palme,
o apăr de fulgii usturători,
dar mâinile mele sunt goale
şi ziua lunecoasă tocmai s-a dus la vale pe derdeluş.

ZĂPADA

Fugea de rupea pământul
mama mea mică,
biciuită de fulgi,
ninsoarea a prins-o
lângă biserică,
mama mea zgribulită,
îmbrăcată subțire,
fetiță desculță
lăsând pe zăpadă
urme de piciorușe goale,
mama mea singură,
pe ulița albă
fugea spre casă,
fulgii roiau în jurul ei,
îngerii o plesneau cu aripile,
mama mea speriată
își pleca fruntea,
își strângea haina la piept,
un lanț de urme se întindea
de la biserică
până la tălpile ei mici.