Am sentimente amestecate față de vremurile când eu însumi trimiteam grupaje de poezii la România literară și așteptam cu înfrigurare un răspuns de la Geo Dumitrescu sau de la Darie Novăceanu. Perioada Constanța Buzea am ratat-o – și am observat că am avut întru câtva de pierdut – însă despre anumite perioade din viață, cu penumbre și nelămuriri, ar trebui mai degrabă să tac.

Nu sunt neapărat un nostalgic (nici măcar în sensul ăla peiorativ), însă nu mă pot împiedica să retrăiesc senzațiile pe care le încercam când mă duceam la chioșc ca să cumpăr România literară. În primul rând că nu eram sigur că o voi găsi – pe atunci se vindea ca pâinea caldă – iar pe de altă parte anticipam momentul în care urma să-mi arunc privirea supra rubricii, ca un cartofor care-și filează cărțile sau ca un jucător la „Loz în plic” care, la fel, filează (ne)răbdător biletul (ne)câștigător.

Acum mă aflu într-o postură destul de incomodă, fiindcă nu sunt nici Geo Dumitrescu, nici Darie Novăceanu, nici Constanța Buzea, așa că sentimentul că tocmai am comis o impostură refuzând un candidat la publicare pe www.omiedesemne.ro este de regulă foarte viu. Cine sunt eu să înăbuș în față speranțele expeditorilor, să tai aripile viitorilor poeți, să omor visurile unor tineri care scriu poezie și care, așa cum mi se întâmpla și mie cândva, așteaptă cu emoție verdictul? Ce e de făcut?

Pe de o parte, nu pot fi nici foarte indulgent, fiindcă pretențiile sunt pe măsură – dacă ne respectăm, trebuie să publicăm pe www.omiedesemne.ro doar texte valoroase sau care promit. Pe de altă parte, mă gândesc că aș putea păți ca Gide, care i-a refuzat manuscrisul lui Proust. Dacă sub o semnătură astăzi pasabilă se ascunde un viitor mare poet? E o chestiune căreia nu-i pot da un răspuns și din care nu pot ieși decât șifonat. O să merg, așadar, pe intuiție.

Mai ales în ceea ce-i privește pe poeții tineri și foarte tineri, care scriu incredibil de bine pentru vârsta lor, se nasc mai multe întrebări: vor confirma? vor merge mai departe? se vor pierde, așa cum au pățit atâția alții, despre care se spunea că vor ajunge la vârf? Cine poate ști lucrurile astea? Eu nu, în orice caz.

Așa că voi merge pe o variantă de compromis: dacă în textele mai puțin bune voi găsi o sclipire, un vers măcar, ceva, un indiciu cât de mic, care m-ar putea convinge că avem de-a face cu un poet promițător, voi publica textele pe www.omiedesemne.ro Și nu e neapărat vorba de vârstă, fiindcă nu-mi plac departajările de genul ăsta. E vorba de valoare, de acel ceva care mă poate zgândări, care-mi poate atrage într-un fel sau altul atenția. Căci cine sunt eu să refuz un viitor (posibil) mare poet? Comparați-mă cu Gide sau cu Geo Dumitrescu! Așa că să fim serioși și să trecem la treabă.

Astăzi o am ca invitată pe Nicoleta Florescu. A trebuit, și în cazul ei, să scormonesc pe facebook și pe google ca să văd cine este, ce face și așa mai departe. Și uite ce am descoperit pe https://parnas21.blogspot.com/2019/02/nicoleta-florescu.html

Nicoleta Florescu (n. 27 aprilie, 2006, Suceava): În prezent este elevă la Școala Gimnazială “Aurelian Stanciu” din Salcea, Suceava. A descoperit poezia în urmă cu un an, și de atunci nu-i mai poate da drumul. Se consideră spontană și nonconformistă, văzând poezia ca fiind foarte aproape de ea, modalitatea ei de a se dezvolta moral și sufletește. A obținut diverse premii în cadrul concursurilor literare din România, talentul ei fiind recunoscut de jurii profesioniste.”

Cred că la Salcea (fiindcă și Sorina Rîndașu e tot de acolo) e un fel de creuzet în care cineva toarnă metale poetice prețioase. Precocitatea acestor două poete aproape că mă sperie. Ce vă dau oamenii ăia să mâncați pe acolo? Ce cărți aveți prin bibliotecă?

Ok, trecând peste entuziasmele astea, trebuie să spun că poemele Nicoletei Florescu (btw, a primit recent Premiul Teatrului Municipal Târgoviște, în cadrul Premiilor „Constantin Virgil Bănescu”, iar din juriu au făcut parte Rita Chirian, Diana Geacăr și Octavian Soviany) sunt nervoase, torențiale și trădează o oarecare nerăbdare, firească în fond, a autoarei de „a da drumul la tot”, de a epuiza subiectul, de a epata.

Pe de altă parte, însă, la cei numai 13 ani pe care-i are afișează o maturitate care, așa cum spuneam ceva mai sus, aproape că mă sperie. Înclin să-i dau dreptate Norei Iuga, care spunea undeva că mai există pe lumea asta și frumusețe. Poate, cu timpul, odată cu experiența, Nicoleta își va mai încetini un pic discursul, își va ține cu mai multă pricepere caii în frâu. Dar nu e incredibil de bine, totuși, să vezi natura dezlănțuită, să vezi o exprimare genuină, să simți cum pulsează libertatea sub membrana fiecărui poem? Eu zic că da. Ia priviți aici:

Carpe diem

Despre conștiința pătată/
Despre serile aventuroase.
Viața se poate numi ceva chestie compromisă
Când astea-ți rămân mici
Și fiecare mamă pe care ai încercat
S-o ai a devenit urâtă.
Mă hrăneau
Certurile conjugale pe lângă care ai crescut
N-am terminat de diluat mințile bolnave
N-am ieșit afară
E vorba de cât de mult am căzut
Pentru că intra lumină multă în cadă
Să-și spele păcatele, pentru că evita
Fertilizările în vitro
Carpe diem
Pentru că au ajuns pământ de flori
Pentru că adunătura de hormoni & speranțe
Aducea cu o cutie pe care nu se grăbea nimeni s-o desfacă
Un bătrân dințos,
Cu orbite spălate
Cu două muște plesnite în fundul capului.
Am râs mereu în fața celor ca mine,
Mi s-a pus pata pe cei ca mine,
M-am rușinat in fața calicilor,
În fața bârfitorilor infecți
Care mi-au contemplat viitorul
Contrar dorinței mele.
Mi-am spălat păcatele.
Pe axa asta au încăput atâtea –
Dislocări, mâncăruri acre –
Pentru a doua zi
Suspiciuni, dialecte
Intimitatea motanului gri
Indecența si singurătea lui
Dar noi, împreună

Nu am mai încăput
Pentru că tu nu ți-ai spălat păcatele
Pentru că așa cum erai, diform și crud
Aveai dinamici murdare & umeri siliconați
Despre care nu știi nimic.

Nevoi afective

Slăbiciunea fumătorilor & dezintegrare
Am arătat compasiune față de exploatarea

Siluetelor verzi din parcarea de la Carrefour
Trei șomeri rătăceau singurătatea în asfalt
Au înțeles că fericirea înseamnă baza Piramidei
Își ziceau că s-au smintit
Că niște escroci comuniști le-au
Băgat prostiile în cap.
Am înțeles că adolescenții îndrăgostiți
Sunt nevoile mele afective.
Scaunele scânceau în naftalină
Și noi am vrut să imobilizăm
Mizeriile despre care vorbea –
Dar era tânără, era vinovăția
Din celula
De la vorbitor,
De la locul crimei –
În care fiecare depresie, fiecare smuceală
Mi s-a părut frumoasă
Locul în care fiecare mamă în comă
Era frumoasă
Locul în care corupți & suspecți
Dădeau petreceri și nu erau reduși la tăcere
Pofte continue & vicii duhnind a conflicte Interioare
Era ceva confuz, era lipsa intimității unei Slugi
Era barmanul stingher din Rainbow
Cu pofta de râs stinsă
Cu frumusețea dereglată
Cu mișcări robotice
Am știut totuși că dă doar chestii diluate
Coapselor dezorientate
Că însuși e o bodegă diluată
Atât de încăpătoare
Am plecat.

Marionetă

Cumva uimită de partea tăioasă a imigranților
Cumva gleznele scânceau nehrănite
Nu puteai invoca femeia din ea
Abdomenul învinețit nu mai purta acum
Viitoarea marionetă
Oricum, cumva sforile-i erau tăiate la naștere
Dar erau plantate iar
Ca și cum cordoanele ombilicale
Sfâșie mâinile medicilor și rămân acolo.
Mamele ce-și părăsesc copiii
Sunt doar mai slabe
Nu rezistă faptului că la naștere
Rămân captive-ntr-un acvariu
& copiii le sunt rupți de trup.
Erau doar sentimentul de abandon &
Frumusețea interioară
Ce mă făceau să cred că merit alt corp
Ce mă făceau să cred că scamele
Nu zăceau pe covor inutil
Arsurile stomacale ale unui clovn
Erau stinse de semnele surdo-muților
Dar el n-avea mâini
N-avea decât o soție sigilată
O proteză și un vis pe care-l privea cu scârbă
Ca pe-o urzică într-un prematur accidentat.
Acolo unde catolicii mâncau semințe
E vorba de acea coloană vertebrală
De femeie
În care cădeau
Era vorba de tupeul lor
Când treceau pe lângă cerșetori
Le aminteau de mamele lor
Când le curățau bocancii pe două fumuri.

Am întins mâna

Mi-am dat seama că desenele copiilor
Subestimați
Sunt reale
Că stelele se îndepărtează
Când le vorbești de reîncarnare
Ca despre un proiect măreț
Pe care mizeriile umane nu-l vor îndeplini.
Inhalezi aerul cald
Din plămânii serilor defecte
Ca un eschimos care-și iubește
Numele & arsurile stomacale degeaba
Pentru că momentele de luciditate
Au rămas sustrase de un câmp
Electro-magnetic
Își iubea viața.
M-am gândit mereu că viața-i
Doar o chestie efervescentă
Pân-am văzut forma organelor
Încurajate cu vânătăi din ochii ei.
Mâzgălelile pereților/metabolismul slab
Al porțelanurilor
Lătratul studenților independenți/faliți
Nu însemnau nimic
Pentru că capsula membranoasă
A pereților era spartă
De loviturile capului unui tată
Biciuit de frustrările copiilor morți
E despre cum un sărut
I-a dezvoltat magnoliile
I-a dezvoltat leucemiile
Uitate-n vagoanele alcoolicilor
Dar s-au dus la farmaciste cu toxiinfecții
Și au ars încet
Le-au căzut părul/unghiile
Au apăsat stomacul
Pentru că nu se mai puteau îmbolnăvi
Și-au rătăcit subnutriții
Au întins mâna/au tușit fără remușcări
Au luat țigări
Și-au vizitat adolescenții dându-și duhul
În orfelinatul care-și arunca
Bucățile inutile de carne
În ghena de alături.

Rușine

Cum e de fapt când rămâi singur
Niște îngeri vagabonzi
Te-ajută să zbori
Te-ngroapă
În fiecare specie de bărbat
Inocent-creată
Fericirea abundentă se manifestă
Prin transpirație
Când te-adăpostești degeaba
În urmele orfelinatului
În urmele gardului-mamă
Am întins mâna să fim fericiți
Să ne vizităm copiii la 2 A.M.
Când el face o criză de isterie
Căutându-și creieru-n plăcerile bolnave
Eu am uitat de toate obsesiile
De toate criticile aduse depresiei
Post-natale
De toate aventurile
De toate rămășițele noastre
Ce-au căzut visând în paturile hotelului
De toate mecanismele amețite
De toate organele schimbate cu aripi.
Degeaba, nu putem zbura
Pe coridoarele spitalului
Nu putem seduce & planta mușcate-n
Blocul operator
Nici Dumnezeu n-ajunge-acolo
De ce să plângi când naști
Pentru că vrei să rămâi singură
Pentru că îngerii vagabonzi
Nu merită născuți
Pentru că nu ești în stare să gestionezi lipsurile
Să-ți iubești bucata de carne retrasă de trup
Ți-e rușine de-un nemilos sălbatic
Pe care tu începi să-l constrângi
Apoi iubirea
Pentru că nu poți să te lipsești de niște  monede
Pentru că-ți va semăna
Erori, vicii, răceala interioară
Care topește fiecare cicatrice
Mahmureli/visat cu străini
Și totuși, va fi cea mai frumoasă greșeală.
Să ai nevoie de-o cameră atât de mică
Să fii fericit
De ce taică-su l-a târât în cealaltă parte
Să-l facă, dacă el era aici.
Terminat, ofensat de șansa la îngenunchere
Mută
Repausul, indivizii mâncând pui
Pentru că nu-mi răspundea
Pentru că se umilea singur
Voia să evadeze
Și totuși stătea în mine
Cu priviri băștinașe
Cu ceafa sfâșiată de mersul vomat
Cu o fierbințeală standard consumată
Un dement lovit de-o umbră
Căruia nu-i dădeam metabolismul strong
/arderea grăsimilor.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment