Radu-Cristian Vlad s-a născut în București în 1994.
Dar mai bine să-l las pe el să vă spună ce și cum:

„Am trăit cam toată viața în orașul ăsta (București – nota mea). Am studiat în UK la University of Warwick – BA in English & Comparative Literature și MA in World Lit.

Am publicat prin câteva gazete studențești de nu prea mare importanță și un volum de poezie bilingv, „așa ne-am vorbit mereu / that’s how we always talked”, la Editura frACTalia în 2018.

Momentan lucrez la un al doilea volum de versuri (din care sunt și textele trimise) intitulat „confesiunile unui nebun delegat.”

Faptul că Radu „lucrează” la acest al doilea volum m-a și convins să public acest calup de poeme, fiindcă, așa cum se va vedea probabil, sunt destule lucruri de pus la punct. Mi-am spus că, totuși, www.omiedesemne.ro n-ar trebui să fie un site chiar atât de riguros, fiindcă atunci n-am mai putea vorbi despre poezie și despre literatură în general.

N-am să spun ce mi s-a părut dereglat în aceste poeme, fiindcă nu vreau să-l influențez sub nicio formă pe Radu. Știu că el știe mai bine ce are de făcut, de exemplu cu versuri precum „și mai trebuie să-mi promiți/ că o să-ți pierzi din nou controlul/ și o să mi te dai mie pentru că mi-e/ atât de dor de tine”. De aceea prefer să mă ascund după (doar) această mică indiscreție. 

micul nostru secret

poezia ta trebuie să fie ușa
altfel nu vom reuși să facem nimic
și mai trebuie să-mi promiți
că o să-ți pierzi din nou controlul
și o să mi te dai mie pentru că mi-e
atât de dor de tine ok
putem lucra cu asta odată
cu lăsarea serii te voi invoca
cu lumânări verzi și fum de iarbă
dacă vei avea vreo fată cu tine
sau vreun băiat că nu te judec
va trebui să le iei fața în palme
să îi săruți o dată și să le deschizi
larg ochii și eu voi trăi
în irișii lor voi purta
rochia aia care te înnebunește
și îți voi șopti ce să spui
ce să simți ce să scrii
și te voi locui până când
mă vei da afară n-o să te dau
afară niciodată ai devenit
parte din mine sânge din inima mea
și asta e cel mai dureros că sunt
momente când vreau să fiu singur
și tu ești aici dându-mi ordinele
de care trupul meu ascultă mintea
mintea ta este a mea ai chicotit
și mi-am imaginat zâmbetul tău
ca o auroră boreală și m-am lăsat
fermecat oare mă va crede cineva
că de fapt toată munca asta
îți aparține ție eu sunt doar un
pulifrici care îți ridică altare ești
mult mai mult de-atât ești gazda
atâtor musafiri fantasmagorici și nu
nu le spune nimic nu te îmbăta
nu te confesa și nu te spovedi
ce avem noi e mult prea nepământean
și pentru asta te vor omorî cu pietre
la ieșirea din oraș așa că promite-mi
că ăsta va fi micul nostru secret

am făcut dragoste cu moartea 

în dulci clipe de trezire
când trupul parcă nu mai e al meu
ci al unui cosmos bleg străpuns
de o rafală de aplauze ocazional
îmi dau seama cât de mult îmi lipsește
vioiciunea membrelor însuși gândul
de a mă ridica de unde stau
de a porni în goană în jurul cerului
și a stârni în urma mea minutele
care pe câte două picioare ar dansa
și ele niște oameni prinse într-un joc
cu reguli învechite

așa îmi imaginam prezentul
ca o săgeată sub care mușchiul meu
nu poate reacționa
același timp trăit într-o mașină
pe un drum de munte cu tine la volan
în care debitam despre suflet
despre reîncarnare și ascultam
muzică pe un spotify fără abonament
nu ți-am zis cât de mult îmi doream
să deschid geamul să mă transform
într-o libelulă și să fug dar nu de tine
ci înspre apusul care ni se contura în spate
dar în schimb ți-am povestit
că am făcut dragoste cu moartea
într-un vis venit din alte lumi

și era cam așa
lucid și în clipe adormite
un buldozer de femeie și-a făcut loc
în patul meu cu părul lung și lins
negru curgându-i pe obraji
și slabă de zici că venea dintr-un gulag
mă contopise și genunchii ascuțiți
păreau țepușe roșii-n întuneric
și mi-a dat ochii peste cap m-a prins
cu degetele de gât și aproape m-ar
fi violat dar i-am dat voie
crezând că orice vis e experiență
crezând că visele rămân nemuritoare
acolo undeva adânci într-o memorie
care nu poate să fie eludată

tot ce pot să-ți zic
acum reîntorcându-mă-n prezent
e că m-a întors pe toate părțile
și nu mă lăsa să mă zbat
îmi mișcam doar șoldurile arcuite
și-n pula mea o vioiciune
pe care n-o mai avusesem niciodată
atât de primitivă și doldora de viață
că i-am dat morții tot ce mi-a cerut
fără a folosi cuvinte
căci așa își vorbesc cei cu adevărat îndrăgostiți
și tu ai făcut ochii mari ca două iazuri
zâmbetul nu mai puteam să mi-l astâmpăr
poate și un pic de orgoliu
interpretezi prea mult păreai a zice
dar doar ai ascultat cum continuam
cum drumul continua în fața noastră
că totul a durat vreo cinci minute
drumul visul poate chiar și
clipa de trezire

lună de miere în capitală

vii sleită de la muncă trântești
ușa și speranțele mele îți încălzești
un rest coclit de mâncare dai drumu
la youtube și asculți lana del rey
eu zac pe canapea mă uit
la rick & morty mă uit
cu colțul ochiului la umbra ta pe hol
și trag plictisit dintr-un rest de cui
sleit de la muncă și azi n-ai dat
niciun semn iar nu am vorbit
deloc serios mă simt de parcă
sunt aici doar pentru când ai tu chef
pentru când stai în pat cu orele
în brațele insomniei te uiți pe
pereți și îți mai vine așa random un gând
ce faci cum a fost azi ți-a fost
dor de mine dar altfel nimic
ți se pare normal și acum
te bufnește râsul știi că te
iubesc în felul meu dă-mi
mâna și vom pluti plutim
o pulă am nevoie de o vacanță hai
să mergem la mare bine dragă o dăm
la futu-i mă-sa și munca și orașul
și mintea mea care știi prea bine
că nu e sănătoasă mă cac
pe sănătatea ta vreau o viață periculoasă
tot murim măcar să murim odată tragi
și tu din cui și parcă te mai
liniștești lângă tine nu mi-e frică
de nimic dar cum vrei să-ți scriu
când cuvintele sunt trădătoare
când gândul meu e kamikaze și n-am
destule pahare de shot ne trebuie
doar două eu unul tu unul și gândul
meu se va contopi cu gândul tău
și chiar dacă nu vom pluti măcar
vom avea puterea să mai trăim încă o zi
dar nu pot să fac asta singur/ă vreau
ca partea bolnavă să iasă la lumină poate
așa o să se vindece niciodată pașii tăi
pe craniul meu dansează ca un uragan
mergem unde vrei tu unde vrei tu
și până plecăm îți voi da zilnic
un semn chiar și un simplu hei cf
și vom vorbi ca doi zei care-au
zăbovit prea mult în corpuri muritoare
te iubesc dar te rog dă-mi cuiul
înapoi și ieși din mintea mea

să te uit

teleportându-mă din pădure în pădure
peste vârfuri muntoase pe care
fizic nu aș fi putut să le traversez
prin oceanul indian și până
la polii magnetici ai pământului
mi-am scrijelit cântecele în ceața
aia deasă care se lasă înainte să înceapă furtuna
nu știu dacă le-ai auzit
inima mea speră ca ele
să ajungă la tine dar acum
nu mai contează locul lor
pretutindeni prin dimensiunea
muzicală a aerului poate
s-au pierdut

dar am reușit să cânt la pian
cu degetele de la picioare melodiile
care ieșeau din picioarele mele erau
mlăștinoase ca privirea ta într-o zi de mai
când mi-am luat trupul din incinta ta
conștient că ți-am distrus mințile
din simpla dorință de a împărtăși de a lua
seva lumii și a o distila într-un râu
în care am fi putut să ne scăldăm împreună
printre știuci și pietre dar egoismul meu
devenise opresiv răceala ta
devenise un semn că trebuia să mă opresc
dar știi cum e atunci
când te snopește inspirația trebuie să scrii
și să scrii și să compui o simfonie care
are puterea să smucească realitatea din balamale

sau cel puțin așa mi s-a părut atunci
acum pe un balcon ofilit cu plante
care aproape îmi recomandă grădinăritul
mă uit înspre lună și urlu
nu mă uita
te rog
te rog nu mă uita
am fost azvârlit printre pământeni
și nu îmi mai găsesc drumul către casă
și devine un cântec care nu ajunge la tine
devine memoria cerului
sub care număram stele căzătoare
și ne puneam dorințe crezând
că sunt stele căzătoare dar erau atât de multe
că poate erau doar avioane prin noapte
și ne-am dorit și eu nu am zis nimic
am vrut să ne imaginăm că sunt stele cu adevărat
și că avem dorințe infinite care cumva
s-ar putea îndeplini și acum
dacă mi s-ar da același potop
aș muri încă o dată doar ca să te uit
căci toate acordurile trupului meu
au început să mă doară
și ceața devine atât de rară
farurile sufletului meu
trimit lumină spartă peste fostele păduri

pe buza prăpastiei

orașul ăsta mă-nfioară
mă trezesc în fiecare zi scăldat în frică
tu nu ești
sper că umbli prin lume și ești bine
și că împrăștii-n calea ta scriptura unei vieți radioase

era o vreme când tot ce atingeam
se preschimba în aur acum
eu m-am schimbat m-am bașoldit
și văd ocazional pe stradă
halucinații cu spioni ruși telepați
în fiecare zi îmi iau pastila
fac un duș exist
dar nu trăiesc și a doua pastilă
noaptea înainte de coșmaruri

cât oi mai rezista așa
mă amăgesc des cu o sinucidere subită
ideea-n creier rodește și e roz
ca un cireș japonez
noroc că stau doar la etajul doi
și frica de spitale e mai mare
decât frica de moarte

sper că umbli prin lume și ești bine
compromite-mă în propria-ți minte
urcă un munte înoată o mare zboară
printr-un lan de grâu țăranii
asupriți de soare se vor minuna
când vor da ochii cu tine
pe mine orașul ăsta m-a înghițit
societatea mi-a smuls inima din piept
și a făcut-o o țintă de darts
cu care se joacă apostolii și sfinții la beții

un gram de libertate mi-a mai rămas
totuși în vise
unde joc table cu dracu
pe un balansoar pe buza prăpastiei
șase patru poartă-n casă
tu nu ești

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment