Se vorbește dintotdeauna despre „cei care vor rămâne” sau despre „aleși”, ca de altfel și despre faptul că, dintr-o generație, doar unul sau doi scriitori vor rămâne în istoria literaturii (locală, fiindcă în cea universală e mult mai greu). Sigur că am avut și noi un Nicolae Filimon sau un Duiliu Zamfirescu, adică, să zicem, romancieri ale căror opere au rămas (și au chinuit, ca să fiu un pic cinic) generații întregi de elevi care visau să citească și altceva decât despre isprăvile de toată bafta ale lui Dinu Păturică și Tănase Scatiu.

elefant.ro

Istoria literară e nemiloasă chiar și cu autorii consacrați (mulți mai sunt citiți doar „datorită” programei școlare, aproape niciodată benevol), darămite cu cei ale căror opere au rămas doar biete cărămizi nevăzute la temelia romanului românesc. Dar dacă am extrage aceste cărămizi, nu s-ar dărâma toată șandramaua? Probabil că nu. Totuși, e bine să ne mai aducem aminte din când în când nu numai că fiecare generație își are mediocrii ei, ci și că au existat niște scriitorași naivi care au crezut, așa cum mulți dintre noi o facem și în ziua de azi, că pot face lucruri mărețe în literatură. Efortul lor, într-o perioadă în care practic nu se putea vorbi despre o literatură română închegată, este o utopie frumoasă. Pentru curajul și inconștiența lor m-am gândit să-i scot dintre copertele unei cărți și să-i readuc, măcar pentru câteva minute, la viață.

[image_with_animation image_url=”1845″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

ALEXANDRU PELIMON (1822-1881) a fost fiul comerciantului bucureștean Antoniu Pandele. A ocupat diverse slujbe, cum ar fi cele de secretar la comisia documentelor mănăstirești, procuror consistorial sau subșef de secție la Arhivele Statului. A scris mult, fără încă ca producțiile sale să ridice prea multe pretenții. Ca poet a publicat numeroase culegeri, iar ca autor dramatic a acoperit o gamă extinsă, de la tragedie până la operetă. Ca prozator a cultivat romanul, nuvela și memorialul de călătorie. Este autorul celui dintâi roman complet din literatura română („Hoții și hagiul” – roman istoric).

[image_with_animation image_url=”1847″ alignment=”” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

ALEXANDRU CANTACUZINO (mort în 1884) este nepotul lui Matei Cantacuzino, mare vistier al Moldovei, care emigrase în Rusia în 1791. Tatăl său, Alexandru, a fost șambelan al țarului și a participat la Eterie. Alexandru A. Cantacuzino, supranumit „Cneazul”, era stabilit în Moldova și a fost prieten cu Vasile Alecsandri și cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza. De altfel, sub domnia acestuia a și devenit ministru de culte, apoi de finanțe. În 1885 a fost însărcinat cu o misiune confidențială pe lângă Napoleon al III-lea. În 1862 a fost numit consilier la curtea de casație. Singura lui încercare literară cunoscută este romanul „Serile de toamnă la țară”.

[image_with_animation image_url=”1849″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

PANTAZI GHICA (1831-1882) a făcut studii la Sf. Sava, apoi într-un institut din Paris. Revenit în țară în 1847 este inițial secretar al Magazinului istoric pentru Dacia, apoi secretar intim al lui Bălcescu și comisar de propagandă al Revoluției în județele Prahova și Buzău. După mișcarea de la 1848 a fost arestat și exilat la Paris. Revenit în țară, profesează avocatura și ocupă diverse funcții publice (procuror, președinte de tribunal, prefect, inspector al monumentelor istorice). Are și o bogată activitate publicistică, fiind redactor la ziare precum Dîmbovița, Independența sau Stindardul. Scrie numeroase nuvele, lucrări dramatice sau schițe de moravuri. Prozele lui au titluri pitorești precum „Un boem român” sau „Donjuanii din București”.

[image_with_animation image_url=”1851″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

CONSTANTIN D. ARICESCU (1823-1886) a fost fiul serdarului Dimitrie Aricescu. A învățat în orașul natal, Câmpulung-Muscel, cu dacăli greci și români, apoi între 1837-1844 a urmat cursurile de la Sf. Sava. A obținut diploma de inginer de poduri, însă a renunțat la această carieră în favoarea preocupărilor literare și publicistice. A debutat cu versuri în „Curierul românesc”, bucurându-se de aprecierile lui Ion Heliade Rădulescu. Din 1847 a ocupat postul de copist la Ministerul de Finanțe, însă a fost destituit după Revoluție din cauza versurilor pe care le publicase în „Pruncul român”. A fost arestat, judecat și exilat zece luni la Snagov pentru difuzarea în manuscris a poeziei „Blestemul român”. Pe lângă preocupările sale preponderent poetice, Constantin D. Aricescu a scris și proză, de semnalat fiind romanul „Sora Agapia”, o satiră la adrea moravurilor monahale.

[image_with_animation image_url=”1852″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

IOAN M. BUJOREANU (1834-1899) a fost fiul pitarului Mihalache Bujoreanu. A urmat, între 1841-1853, cursurile unor școli particulare din București, apoi pe cele de la Sf. Sava. A ocupat mai multe posturi publice (raportor județean, referent ministerial, director de prefectură, judecător, redactor la Monitorul Oficial) și a profesat avocatura. În literatură a fost mai degrabă interesat de aspectele vieții sociale, fiind un iscusit mânuitor al dialogului. S-a orientat spre proză după traducerea unor opere ale lui Paul de Kock. A scris romanul „Mistere din București”.

Bibliografie selectivă:
Pionierii romanului românesc, Editura pentru Literatură, București, 1962 (antologie, text stabilit, note și prefață de Ștefan Cazimir)

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment