Am scris romanul „Sebastian” având tot timpul lângă mine un vraf de cărți. Când venea vorba de pasajele care cereau informații istorice, trăiam mereu cu teama că nu le voi reproduce cu exactitate. De aceea am folosit întotdeauna mai multe surse, ca să am cât de cât siguranța că n-o să ratez ceea ce era mai important, adică „respectarea adevărului istoric”.

S-or mai fi strecurat și inexactități. Am acceptat adevărul ăsta convins fiind că nici măcar istoria din manuale nu este întotdeauna exactă. Există mereu o eroare, o referință inexactă, care dă peste cap logica, oricâtă „bază științifică” ar fi în ea. Mi-am spus că, până la urmă, cititorul inteligent poate găsi și aici un fel de joc, care are farmecul lui. Să descoperi o eroare într-un text care se clamează dintru început corect din punct de vedere al istoriei poate fi palpitant. Mi s-a întâmplat și mie să găsesc neconcordanțe între informațiile din diferite cărți, așa că am abandonat perfecțiunea în favoarea intuiției.

elefant.ro

Viețile personajelor celebre care au apărut în această carte nu fac excepție. Faptele lor nu stau sub semnul indubitabilului, dimpotrivă. Parcursul lor prin viață e uneori însoțit de incertitudini și penumbre. Le-am lăsat să trăiască, laolaltă cu viața însăși, convins fiind că existența unui om nu înseamnă numai date exacte, ci și aproximări. Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult a fost acela că am încercat, cumva, să-i scot din manualul de istorie (nescris, în cazul unora) și să le redau, unde a fost cazul, umanitatea. E foarte posibil să nu fi reușit întru totul, însă cred că în majoritatea cazurilor demersul meu a fost unul cu rezultate destul de bune.

Mi-am dorit întotdeauna să dizolv, de pildă, efigia lui Camil Petrescu și să o readuc la viață, sau să-l eliberez pe Mircea Eliade de „teroarea istoriei” sau din „încercarea labirintului”. Să-l scot pe Cioran din apocalipsa gândurilor sau pe Noica din „sistemul filozofic”. Mi-am spus că, dacă Sebastian a reușit asta în Jurnal, ajutat de el o voi scoate și eu la capăt. Acum însă am să-i readuc, doar puțin, pe cei cu ale căror destine m-am confruntat de-a lungul pasionantei perioade în care am scris „Sebastian”, la o succintă schemă biografică și emoțională. Restul îl veți întâlni în roman, acolo unde sper să-i regăsiți vii și credibili așa cum au fost și în viața reală.

[image_with_animation image_url=”2037″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.istorie-pe-scurt.ro/ultimele-clipe-din-viata-lui-camil-petrescu/”]

Camil Petrescu (22 aprilie 1894 – 14 mai 1957) a fost bun prieten cu Sebastian, în ciuda oscilațiilor temperamentale și de caracter de care a dat dovadă. Este, într-un fel, autorul adolescenței mele, romanele „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust” având pentru mine un decisiv rol formator. Chiar dacă era considerat „megaloman” și „țicnit”, admirația mea pentru el și pentru scrisul lui nu s-a diminuat, dimpotrivă. Nu trebuie să uităm că a luptat în primul război mondial și că hipoacuzia i s-a tras de la un obuz care a explodat în apropierea lui, îngropându-l efectiv în pământ. Rămâne un erou pentru mine, din mai multe puncte de vedere, indiferent de ce ar spune oricine.

[image_with_animation image_url=”2039″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://identitatea.ro/despre-sinceritate-si-prietenie-mircea-eliade-oceanografie/”]

Mircea Eliade (13 martie 1907 – 22 aprilie 1986) a fost, de asemenea, bun prieten cu Sebastian. Relația lor s-a deteriorat serios din momentul în care opiniile politice ale lui Eliade au alunecat spre extrema dreaptă legionară. Este cunoscut faptul că, din cauza dezvăluirilor pe care Sebastian le-a făcut în Jurnal, Eliade a avut destule neplăceri. Pentru mine, rămâne în primul rând omul care a scris „Maitreyi”. Abia apoi vine savantul sau celebrul profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago. Literatura lui mi se pare, azi, ușor prăfuită. Este mult mai viu, să zicem, în Jurnalul portughez, deși excesele lui megalomanice m-au pus adesea pe gânduri, ca și în cazul lui Camil Petrescu.

[image_with_animation image_url=”2040″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://adevarul.ro/locale/suceava/de-l-au-bagatcomunistii-gratii-constantin-noica-filozoful-fost-condamnat-25-ani-uneltirecontra-oranduirii-sociale-1_5a2e67805ab6550cb813d6c9/index.html”]

Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987) este omul și gânditorul care mi-a arătat că, indiferent de condiții, nu trebuie să abandonezi. După rătăcirile lui legionare (articolele apărute în Buna Vestire în toamna lui 1940, după instaurarea Statului Național Legionar, mi se par înfiorătoare) a mers pe drumul lui, chiar dacă opțiunea asta era să-l coste chiar viața (anii petrecuți în pușcăriile comuniste i-au lăsat sechele fizice și, probabil, emoționale, nevindecabile). Am cunoscut mai întâi omul Noica din Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu și, parțial, din Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. Sunt în curs de căutare (și cunoaștere) a filozofului Noica. Volumele lui din bibliotecă (unele încă necitite) stau mărturie.

[image_with_animation image_url=”2042″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://portokal.ro/autori/emil-cioran.html”]

Emil Cioran (8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995) este poate personajul cel mai controversat și burlesc pe care l-am avut în „Sebastian”. Excesele lui verbale sunt delicioase și senzaționaliste, iar raționamentele lui au intrat adesea în coliziune cu temperamentul meu (diluat între timp) nihilist. Caietele lui Cioran rămân pentru mine, orice aș face, manuale de educație existențialistă. Nu mi-a plăcut deloc când l-a vorbit de rău pe Camus, dar am lăcrimat la cuvintele lui calde spuse la moartea nobelizatului gânditor francez. Nu mi-au plăcut excesele din Schimbarea la față a României, dar am sărit în sus ca pe stadion când am citit Tratat de descompunere. Ca și în cazul lui Noica, Cioran poate fi mereu (re)descoperit.

[image_with_animation image_url=”2043″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://adevarul.ro/locale/botosani/cine-fost-stramosii-corneliu-zelea-codreanu-bunicul-liderului-legionar-fugit-lege-si-a-ucis-sotia-1_5ad09f4ddf52022f75c8ea7e/index.html”]

Corneliu Zelea Codreanu (13 septembrie 1899 – 30 noiembrie 1938) rămâne pentru mine, în ciuda părerilor unor capete înfierbântate din ziua de azi, personajul controversat prin excelență. Nu știu dacă m-aș fi lăsat sedus de doctrina pe care a propovăduit-o (mi se pare excesiv mistică, întunecată, venerarea morții sacrificiale fiind un afront adus vieții însăși, instinctului natural de conservare). Cel mai probabil este că nu. A fost un criminal dovedit (a omorât oameni direct sau indirect, la ordin) și a încercat să impună un bine prezumptiv uzând de cele mai barbare mijloace. M-a impresionat, totuși, corectitudinea de care a dat dovadă în unele dintre Circulări și Manifeste. Moartea lui, survenită în urma unui ordin dat de Carol al II-lea, mi s-a părut la fel de tragică precum cea a victimelor sale.

[image_with_animation image_url=”2044″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://adevarul.ro/locale/constanta/indicatiile-ion-antonescu-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-cine-prins-omoara-batjocoreste-populatia-executat-loc-1_5b7a77fedf52022f7595fea8/index.html”]

Ion Antonescu (2/14 iunie 1886 – 1 iunie 1946) este un alt personaj controversat care, în calitatea sa de fost șef al statului, face parte, că ne place sau nu, din istoria noastră recentă. Militar de carieră, nu putea conduce probabil România decât potrivit educației și instinctelor sale de ofițer superior. Ce a ieșit, s-a văzut. Dintre punctele întunecate ale „carierei” sale în fruntea statului român aș aminti aici Pogromul de la Iași, implementarea legilor antisemite, intrarea în război alături de Germania nazistă și, nu în ultimul rând, seria de evenimente dintre septembrie 1940 – ianuarie 1941, cu asasinatele de la Jilava, uciderea profesorilor Iorga și Madgearu, jafurile legionare și persecutarea sistematică a evreilor, toate petrecute în vremea Statului Național Legionar al cărui prim-ministru era. Au urmat zilele teribile ale rebeliunii legionare, în timpul cărora a pus tunurile pe foștii săi camarazi. Unii îl consideră și în ziua de azi un erou. Mie mi se pare că a fost un om sub vremuri, care și-a asumat o răspundere și care nu a luat întotdeauna deciziile cele mai bune. Inclusiv arestarea sa de pe 23 august 1944 și execuția care a urmat aproape doi ani mai târziu au făcut parte din istoria pe care și mareșalul Antonescu a provocat-o. Finalul n-a fost deloc unul glorios.

[image_with_animation image_url=”2045″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.ziarulmetropolis.ro/filosoful-nae-ionescu-intre-huzur-nebunesc-si-iubiri-patimase/”]

Nae Ionescu (16 iunie 1890 – 15 martie 1940) a fost, pentru generația de la 1927, Profesorul prin excelență. Ca și în cazul personajelor prezentate mai sus, nici viața lui n-a fost ferită de penumbre. Probabil că deciziile cele mai culpabile au fost, în ordine, acelea de a face parte din Camarila lui Carol al II-lea și, după „cearta” cu regele, retragerea „ambasadei” și replierea cu arme și muniții în tabăra legionarilor. De altfel, legionarizarea treptată a ziarului Cuvântul, al cărui patron a devenit de la un moment dat, a fost unul dintre factorii care au dus la arestarea lui repetată și implicit (probabil) la problemele de sănătate. Perioada petrecută „umăr la umăr” cu Mircea Eliade în închisoarea de la Miercurea Ciuc ține de un idealism romantic întunecat. Dintre lucrurile care m-au impresionat la Profesor au fost atitudinea pe care a avut-o față de Sebastian când junele viitor scriitor și-a dat bacalaureatul și, mai apoi, momentul în care i-a spus discipolului său „Scrie ce vrei!” când a venit vorba de contentul articolelor pe care Sebastian urma să le livreze pentru Cuvântul. A fost lipsită de onestitate și de un minim eticism prefața pe care i-a scris-o lui Sebastian la De două mii de ani… Apoi, susținerea pe baze „filozofice” a doctrinei legionare a fost, de asemenea, un mod de a forța evidențele. Moartea lui mi s-a părut în egală măsură tragică.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment