Astăzi citim șase poeme trimise de Andreea Stana. Se remarcă în texte o sensibilitate ulcerată pusă la lucru în eforturile de a configura un sine fragmentat și traversat de convulsii. Dorința pare a fi de a crea ordine din dezordine, de a coborî cu camera video a poeziei în adâncurile amorfe, de a filma ce se găsește acolo, dar și de a face curățenie la plecare. Adeseori procesul se continuă cu o nouă dezasamblare, cu o nouă disecare, cum spune poeta. Poezia pare să fie și scut protector, dar și instrument cu care să dezmembrezi ceea ce ai adunat în unitatea sensului.
Ce ne spune despre ea: „Mă numesc Andreea Luise Stana, m-am născut în Arad în 1996 și în prezent sunt antreprenoare, dețin un anticariat online de cărți. Despre poezie aș avea multe de spus, dar o să mă rezum la a spune că mă menține pe linia de plutire“.
1. ***
între mine și mine distanța maximă
pielea nu mai respiră, straturile
imense de amorțeală acoperă tot
aș putea la fel de bine să fiu
fata pubelă
aruncă-ți aici frica eșecul
cele mai mari secrete
voi da save și tot ceea ce știm
se va coagula atât de exact
noaptea e încă crudă
să mă descompun în mulțime
înseamnă să fiu la adăpost
mă recunoști după
bocancii înalți și atacurile de panică
un morman de confuzie pe care
nu știi unde să-l așezi
2. ***
am împărțit o acadea
înainte de răsărit
masacrul din mine pe mute
e ceva vulgar în incoerență
dar mai ales
în ce nu rostești cu voce tare
ai nevoie de tehnici exacte
taci aici și acolo,
reglează-ți pulsul, fă diferența,
mergi mai departe.
degeaba îți arunci timpanele
zgomotul real vine din tine
soarele a luminat treptat
atâtea vieți insalubre
3. ***
să te gândești la ce urmează
ca la o cameră obscură
plină de insecte veninoase
acele lor care pătrund în carne
ca o salvare despre care
nu vorbește nimeni
când privesc în retrospectivă
contează seara în care ți-ai dat seama
primul concert
primul ceai psihedelic
momentele în care am acceptat
în care m-ai luat de mână
și am înaintat
la -4 grade strâng atâta căldură
întuneric și nevoia urgentă
de a continua
asamblez fiecare detaliu
natura e mai frumoasă aici
suntem într-un poem despre speranță
faptele concrete pot aștepta
alocă-ți timp pentru gândire
o vreme
apoi disecă disecă disecă
apoi
disecă
4. viețile noastre sunt mici
ar putea să încapă într-un insta post arhivat
și să fie lăsate acolo
a se privi duminica, în caz de moarte emoțională
în 2022 retrăim istoria și picioarele ne tremură pe drumul către magazin
când hrănim un câine amărât ne simțim de parcă am salvat lumea
în realitate, lumea rămâne o rană deschisă din care curge
dezgust, frică & știri despre război
(gândul ăsta ca o senzație de disconfort cu care trebuie
să te obișnuiești pentru că face parte din tine)
faza cu social media e că nu poți da share la starea aia în care
corpul îți zvâcnește de durere
în care ieși din tine și te cațări pe unde apuci
apoi te privești de la distanță și te întrebi unde ai vrut să ajungi
Kafka zicea că dragostea ia uneori chipul violenței
eu aspir la o violență nenăscută
roșie
roșie de mânie că nu o simte nimeni
când lumina nu se aprinde din prima încercare
e ceva acolo care mă face să mă gândesc la mine
ca la o serie de încercări eșuate de a aprinde ceva
la naștere am primit nota nouă și mici puncte exacte pe care
încă fac un fel de echilibristică la înălțime
jos se află societatea cu tot ce-ți oferă
și tot ce-ți ia
momentul dezechilibrului doare
nu am vrut niciodată să fac parte din societate sau să
nu mă aprind din prima încercare. să cad în gol
ca sinucigașii și să plonjez în inima unui oraș letargic
și cel mai mult
cel mai mult
am vrut să mă dezbrac de oameni
cum te dezbraci în grabă vara, după o zi caniculară
și intri-n duș
5. împachetez tot ceea ce credeam că știu, îmi despic
carnea în bucătărie, număr zilele de când nu mai
șapte zile de când nu
îmi studiez încheietura mâinii stângi cu
venele ieșite în evidență și teoria plecării
scrijelită cu un pix împrumutat acum 5 ani în hazard
nu o mai vede nimeni
pe-atunci nu știam că exiști
nu mă gândeam că aș vrea să-ți înregistrez mișcările în google analytics
să fii mereu la un grafic distanță
să fac doi pași și să ajung la certitudinea că mâine lumea se va termina
și se va termina cu bine
că nu o să-mi mai despic carnea în bucătărie și nu o să mai vreau să
dispar câte puțin cu fiecare bec
pe care îl stingi
că nu o să vreau să te trezești de dimineață și să
stingi treptat toate becurile din oraș
că la finalul zilei
o să fiu tot eu tot întreagă în același corp fără serotonină
letargic în mulțime
singur
împachetez tot ceea ce credeam că știu
sunt bine. lucrez și citesc până adorm, secretul fericirii
e să fii ocupat. să nu ai timp să-ți zdrobești golurile din stomac
simt asimetria dintre ceea ce credeam și ceea ce este
și nu e nimic în neregulă cu asta
simt dimineața ca pe o carapace în care mă ascund
de conversațiile de rutină și sentimentele de
angoasă care nu știu când și dacă vor pleca
6. genul programului: dramă nesemnificativă
au fost găsite urme de viață în ruinele dintre coastele mele
cercetătorii și-au înghițit limba în noaptea cu pricina
aerul a devenit de plumb
stâlpii de înaltă tensiune s-au răsturnat peste oamenii
care purtau tricouri cu hope și toată speranța s-a înălțat la cer
urlând și condamnând societatea
ro-alert ne-a recomandat să ne ținem respirația timp de trei minute
și unșpe secunde și să ascultăm love is a laserquest fără să
înnebunim
creierele noastre au devenit gelatinoase și umflate. toată
informația pe care o stăpâneam până în momentul respectiv
s-a scurs pe parchet și nu ne-am mai recunoscut
te-am privit peste ochelari și n-am știut cine ești sau
cât de greu te trezești dimineața
ne-am continuat viețile într-o tăcere mormântală
și
poate că a fost cea mai bună viață pe care cineva putea
să o aibă
